DOINA RUȘTI : IUBIREA CONTRIBUIE ȘI LA AUTODEFINIRE, E PERIOADA ÎN CARE IȚI PUI ÎNTREBĂRI DESPRE TINE, ÎN RAPORT CU CELĂLALT

 

DOINA RUȘTI : IUBIREA CONTRIBUIE ȘI LA AUTODEFINIRE, E PERIOADA ÎN CARE IȚI PUI ÎNTREBĂRI DESPRE TINE, ÎN RAPORT CU CELĂLALT

Dialogul cu romanciera DOINA RUSTI este realizat de Stefania Argeanu , in exclusivitate , pentru publicatia Info Ploiesti City & blogul personal Literele, bucuria sufletului , mai 2026 . 

• STEFANIA ARGEANU : Cu puțin timp înainte să ajungi tu la Iași, se stinsese din viață doamna profesoară, conf. univ. dr. Noemi Bohmer, de la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza”. Ai vorbit despre ea și am simțit că a fost acel profesor cu har de care te-ai atașat, de la care ai învățat și pe care ni l-am dori(t) cu toții în parcursul nostru de formare intelectuală și umană. Cine a fost doamna Noemi Bohmer pentru promoția ta, în general, și pentru tine, în mod particular? Ce se cuvine să știm, să reținem despre ea? Cum a fost să o faci și personaj al cărții tale?

DOINA RUSTI : Noemi Bohmer a fost cel mai tânăr profesor pe care l-am avut în facultate, o sursă bibliografică importantă, un om foarte generos. Era la curent cu toate noutățile literare. Înființase în facultate un studio de poezie și teatru, o prelungire a școlii. Inteligentă, inventivă și mai ales democrată, într-o lume restrictivă, opresivă. Despre ea ar fi multe de spus, dar las romanul Nas de bulgar s-o facă.

• STEFANIA ARGEANU : Știu că ai mărturisit următoarele despre doamna profesor: „A fost cel mai bun profesor al meu de la Facultatea de Litere din Iași. Dacă voiai să afli noutățile din Occident, o întrebai pe ea. Noemi a fost un profesor cult, avea acea calitate și îți aducea o carte care era interzisă, te căuta noaptea, te chema într-o stație de autobuz și ți-o împrumuta, pentru câteva ore. Era o oază…” La ce an/ani faci referire?

DOINA RUSTI : Toți. Cu Noemi am făcut în fiecare an măcar un seminar : Teoria literaturii, istoria literaturii interbelice, estetică, antropologie, sociologie literară etc., dar mergeam săptămânal la studioul ei de poezie ori acasă la ea, unde era mereu lume și discuții foarte libere .

STEFANIA ARGEANU : Ce însemna, în acel context, eticheta de „carte interzisă”? Dar să ai acces la o carte pe care îți dorești s-o citești, preț de doar câteva ceasuri?

DOINA RUSTI : Prima carte pe care mi-a dat-o Noemi a fost De Zalmoxis à Gengis-Khan, apărută în Franța în 1970. La noi nu se vorbea despre ea. Cu vreun deceniu înainte, unii făcuseră pușcărie pentru că citiseră cărți de Eliade. Prin ’76 nu se mai punea problema asta, dar numele lui Eliade era rostit în șoaptă, cărțile lui nu se editau, nu se găseau. Când am terminat liceul, nu auzisem de Eliade. În anul I de facultate mă învârteam prin bibliotecă și adeseori era pe-acolo un coleg ceva mai mare, despre care circula zvonul că este informator al Securității și că trebuia să avem grijă ce vorbim cu el. Evident, cu timpul mi-am dat seama că orice „se spunea” făcea parte din programul Securității și că adevărul era labil în lumea comunistă. În fine, acest „informator” venea tiptil prin bibliotecă să vadă ce citești. Cum am spus, mă învârteam fără un plan clar, iar tipul ăsta m-a întrebat în șoaptă: „Nu cumva ai venit să citești Eliade?” Cum nu mai auzisem numele, am întrebat cine e, dar n-am primit răspuns decât de la Noemi, care mi-a dat cartea învelită într-o hârtie albă (să nu se vadă titlul) și mi-a zis că e „venită”, adică intrată subversiv în țară. Evident, m-am îndrăgostit de Eliade, iar prima carte pe care am publicat-o a fost despre el.

• STEFANIA ARGEANU : La întâlnirea de vineri după-amiază, 8 mai 2026, de la Biblioteca Academiei Române, Iași, ai spus că: „Despre titlu trebuie să vorbești în fiecare pagină a cărții, altfel e o improvizație.” Regula pe care ai respectat-o cu sfințenie, de altfel, în toate romanele tale. Despre ceea ce conține și semnificațiile lui, îmi doresc să vorbim și, astfel, să deschidem o primă ușă din „casa” romanului tău, Nas de bulgar.

DOINA RUSTI : Titlul acesta vorbește despre identitate și construcția ei complexă, adică tocmai tema principală a romanului. În sensul acesta am spus că pe fiecare pagină este vorba despre titlu, îl evocă, te leagă de el. E un roman despre fibra balcanică, despre identitate națională și personală. Asta nu înseamnă că-l menționez ca atare. Cred că nici nu-l pomenesc integral, dar este vorba într-un fel sau altul despre el.

STEFANIA ARGEANU : Îți amintești de o carte, întâlnită de tine din ipostaza de lector, al cărei titlu nu era neapărat menționat (des) în paginile ei, dar care s-a dovedit totuși a fi o carte bună, pe care ai recomanda-o?

DOINA RUSTI : Nu. Literatura e un melanj simbolic.

STEFANIA ARGEANU : „Nas de bulgar” – invocarea nasului se referă și la un fel anume de a mirosi faptele, personajele, locurile? La un inedit mod de a percepe și chiar de a anticipa temperatura evenimentelor, culoarea locală a scenelor cărții, dinamica temperamentală a personajelor, psihologia acestora?

DOINA RUSTI : Categoric, este o metaforă care pornește de la simțul meu olfactiv. În esență, am o memorie vizuală foarte bună și o sensibilitate aparte la mirosuri. Celelalte simțuri sunt mai slabe. De aceea am creat în Ferenike un roman despre văz, iar aici unul despre nas, ca organ al intuiției, dar și al detectării lumii după parfumurile ei.

STEFANIA ARGEANU : Este nasul un meta-personaj al romanului recent publicat de tine?

DOINA RUSTI : Nu chiar. E doar pretextul de a vorbi despre moștenirile mele. L-am moștenit de la bătrânul Bandula, de la Veliku și alți aromâni veniți din Muntenegru. Dar, simbolic, intuițiile mele au rădăcini balcanice și mereu am trăit tentația originilor, a scormonirii genealogiilor.

STEFANIA ARGEANU : Îți propun să vorbim despre psihologia îndrăgostitului în literatură. Cum trăiesc iubirea personajele romanelor tale?

DOINA RUSTI : Asta ar trebui s-o spui tu. În ceea ce mă privește, povestea de dragoste din Nas de bulgar se produce în condițiile „lagărului” comunist. Prin urmare, este un act de alteritate într-o lume în care alteritatea era amputată, falsificată. De aceea am plasat povestea într-un campus asaltat de violatori, de asasini, de primejdii considerate parte din viața noastră. Dar chiar și dincolo de mesajul social, există psihologia generică: iubirea presupune renunțarea la sine, generează modificări de mentalitate, comportament etc. Mai ales prima iubire seamănă cu prima plecare de acasă.

• STEFANIA ARGEANU : Există un dialog între geografia literară, această paradigmă, și spațiul cărții tale recente? Ce viziune ai despre conceptul de „geografie literară”, ce îți transmite ție?

DOINA RUSTI : Sintagma s-a cam banalizat, teoreticienii pendulând între universalul romanului și realitățile geografice ale autorului. Pentru mine contează doar geografia balcanică, definitorie pentru identitatea națională și pentru propria personalitate.

STEFANIA ARGEANU : Ai simțit vreodată că propria geografie – și aici mă refer la orașul natal – nu te vrea? Și că realizarea ta ține de a-ți lua tălpășița și a-ți croi o nouă identitate?

DOINA RUSTI : În romanul Nas de bulgar pornesc de la istoria arhaică, marcată de numeroase călătorii și prigoniri la sud și la nord de Dunăre, și dezvolt ideea că o astfel de moștenire a lăsat urme decisive, a generat nehotărâri numeroase. Povestea de dragoste este alcătuită din indecizii și evadări.

• STEFANIA ARGEANU : Ce fel de dinamică a existat între perioada adolescenței și anii de facultate de la Iași, între tine și harta ta natală? Ce perspectivă accesezi, în prezent, când te gândești la acel timp?

DOINA RUSTI : Iașiul a fost primul spațiu necunoscut pe care l-am atins, a fost pentru mine plecarea în lume, contactul cu „străinătatea”. Prin urmare, aici am trăit numeroase probleme de adaptare, de maturizare, care m-au dus la redefinirea originilor. În alt sens, școala ieșeană de filologie se bazează în mare pe tezele lui Al. Philippide. De aceea, în Nas de bulgar am asociat perioada mea de formare intelectuală cu originea românilor, prin 11 istorii bazate pe fapte reale. Dar toate aceste istorii ating balcanismul, dimensiune importantă a operei mele, dar și a ființei mele.

STEFANIA ARGEANU : Am notat, printre altele, ce ai afirmat la un moment dat, în cadrul întâlnirii Clubului de Carte „Cuibul Visurilor”, despre Nas de bulgar, și anume că este: „romanul aventurii mele de dragoste, aventurii mele intelectuale…” Scriitorul are nevoie de iubire pentru a scrie, a citi, a-și imagina, a visa, pentru a pune în pagină trăiri, sentimente, fapte, realități interioare? În ce mod devine experiența iubirii adjuvantul, aliatul lui fidel?

DOINA RUSTI : Ca perioadă a ieșirii din sine, iubirea contribuie și la autodefinire: e perioada în care îți pui întrebări despre tine în raport cu celălalt. Tocmai de aceea, o altă teză a romanului Nas de bulgar este că a iubi înseamnă a afla cine ești. În mare, povestea mea de dragoste e și un act de cunoaștere.

 

LUCY GLASER, președinta Forumului Local German din Gura Humorului & fondatoarea Ziarului VREMURI HUMORENE : " Dacă faci ceva cu toată dragostea și inima ta, îți iese ! "

Materialul este realizat de ȘTEFANIA ARGEANU, în exclusivitate, pentru Info Ploiești City (click aici ) ,
iulie 2025

Pentru mine, Ziarul Vremuri Humorene este o bijuterie, a cărei  creatoare, doamna Lucy Glaser, are acest inedit har, de a valorifica oamenii trecutului și istoriile lor personale, prelungindu-le astfel existența, cu fiecare nouă ediție, care vede lumina tiparului .

Am început să îndrăgesc și să cunosc Bucovina datorită actorului Vladimir Găitan, pe care am avut șansa de a-l întâlni într-un interviu pe care l-am realizat cu domnia sa în 2012 . Între timp, acest demers de cunoaștere a ținutului bucovinean se amplifică, se ramifică, curiozitățile mele jurnalistice capătă un nou sens cultural, ceea ce este posibil grație doamnei Lucy Glaser, pe care mărturisesc, o admir pentru minuțioasa, perpetuă ei muncă de a întipări atât în paginile fermecatorului Ziar humorean, unicul de altfel, cât și în memoria cititorilor, parfumul unui altfel de timp, „suspendat”, parcă, în sacralitatea lui ( precum în opera scriitorului Mircea Eliade ), care concentrează o intensă trăire interioară,  cu emoțiile, încercările, tragismele lui, în egală măsură, cu măreția, frumusețea, senzația de permanentizare a sentimentului că și tu ai acces la atmosfera unei întâmplări, care chiar a avut loc . Senzația persistă în ține, iar emoția se descătușează.  Doamna Lucy Glaser, cu abilitatea ei uluitoare de a persevera în documentarile sale, extrage esența, dorindu-și mereu să redea cât mai fidel, cât mai veridic și aproape de adevărul trăit, trăirile acestor oameni și lăcașuri, despre care citim în paginile Vremuri Humorene : profesori,  scriitori, pictori, muzicieni, primari, biserici, etnii, comunități, străzi  – ființe și elemente purtătoare de povești .

A fost o după amiază inedită de vară,  în care am avut acces la istorisirile membrilor Forumului German din Gura Humorului despre două personalități remarcabile ale comunitățîi bucovinene : artistul George Gavrileanu și învățătoarea Varvara Căliman . În sala Steinbacher, arhiplină,  a Casei germane, în 22 iunie 2025, începând cu ora 15 : 00,  s-a celebrat deopotrivă emoția trecutului și reflectarea trecutului în prezent, cu ocazia aniversării a doi ani de zile ai ziarului Vremuri Humorene .

Amfitrioana evenimentului a fost doamna Lucy Glaser, președinta Forumului Local German din Gura Humorului și, în același timp, fondatoarea publicației Vremuri Humorene, care mi-a mărturisit : ” Orașul Gura Humorului și împrejurimile sale a avut și are o aura bună pentru toate persoanele cu simt artistic. Aici, dacă te-ai născut cu un talent, Humorul îți oferă posibilitatea să te dezlănțui, să te dezvolți . De-a lungul timpului, mai multe personalități, cunoscute și mai puțin cunoscute, s-au desfășurat, aici, la noi . Printre ele, se numără și George Gavrileanu . În viziunea mea, a fost unul dintre cei mai complexi artiști ai orașului nostru . Ne aducem aminte de el că a fost pictor, așa îl cunoaștem toți, că a pictat, unii mai știu că a scris și poezii… Așa este, a scris poezii, a pictat, a făcut grafică, a făcut caricatură, a pictat în ulei pe șevalet, a pictat icoane, mănăstiri…

Necazul este că a plecat prea curând dintre noi și nu a apucat să își expună toată arta să . Știm că a participat la foarte multe festivaluri, competițîi, concursuri, în țară și în străînătate… Are 43 premii internaționale câștigate până la 49 ani ! Nici nu împlinise 49 de ani , când George ne-a părăsit… „

Despre desfășurarea parcursului sau profesional, dna Glaser a mai spus : ” A fost educat în respectul față de oameni, i-a respectat pe toți oamenii, buni, răi, săraci, bogați, frumoși, mai puțin frumoși… A început liceul aici, în Gura Humorului, l-a urmat timp de 2 ani, după care a fost luat la Iași de fratele mai mare, Dimitrie Gavrileanu ( profesor universitar ), care l-a înscris la Liceul ” Octav Băncilă „, din Iași . Acolo a dat și bacalaureatul și a revenit în orașul lui natal. Mereu era preocupat de lucru, era foarte harnic și devotat . S-a angajat la Combinatul minier, care l-a și trimis la specializare, pentru că mâna lui dovedea că poate să facă proiecte grele în industria minieritului. George Gavrileanu a fost unul dintre cei mai buni proiectanți, lucrând 20 ani la Combinatul minier . În timpul asta, George picta, scria poezie, nu pierdea vremea, continuu făcea ceva, după ce venea de la slujbă  , mergea acasă și lucra, și lucra… La solicitarea verișorului său, Nicolae Gavrileanu, începe să picteze biserici . Așa pictează 10 biserici, împreună cu el, și, altele 4, singur . Acestea au rămas… Între instituțiile pictate de artistul George Gavrileanu, se numără ” Biserica Sfințîi Arhangheli Mihail și Gavriil ” și Sala mare, de ședințe, a Primăriei Gura Humorului . "

” … după 25 ani de lipsă , dar de neuitare… „

În acest context, a avut loc lansarea cărții postume, al artistului George Gavrileanu, din al cărei conținut, o dată citit și descoperit,  se accentuează și ipostaza lui de scriitor, de artist liric, care rezonează cu sensibilitatea -i profundă, definitorie, fie că ne referim la poeme sau la proză, ambele pigmentate de ” certitudinea ” trecerii ireversibile a timpului, de fragilitatea condiției umane, conștiința propriei valori…

La întrebarea ” Cum a apărut cartea ” Din manuscrise ” ? Lucy Glaser, pe același ton calm, didactic, dezvăluie povestea din spatele lansării postume : ” Responsabil de apariția cărții este autorul Ion Dragusanul care, în Analele Bucovinei, își exprimă regretul cu privire la << … cât de multă proză scrisă de George Gavrileanu a rămas nepublicată…>>

Soția artistului George Gavrileanu, doamna Hortensia a omagiat si ea personalitatea marcantă a acestuia, dezvăluind momente – cheie din existența amândurora, menite să-i completeze imaginea, portretul lui . Astfel, menționează că : ” Prezența dumneavoastră astăzi, aici, într-un număr atât de mare, vorbește foarte mult despre evenimentul la care participăm… Nu știu ce ar fi spus George, la un asemenea eveniment dedicat lui, însă știu ce v-aș spune eu despre el, după 25 ani de lipsă  , dar de neuitare . George și-a asumat, într-un mod foarte personal, ancorarea lui într-o lume ce i-a fost dată să o accepte, cu sinceritatea aceea menită numai ochilor săi și nimeni, absolut nimeni nu bagă de seama ce eforturi depunea să pară un om normal asemenea tuturor, un om obișnuit… El avea universul lui, din care, prin poezie și prin celelalte talente ale lui, evada din realitate . A dăruit oamenilor gândurile, trăirile și stările lui, încercând să creeze un alt mod de comunicare, legături între oameni , dorind că aceștia să se cunoască, să multiplice această cunoaștere, și asta i-a dat o bogăție interioară . În planul relațiilor interumane, George nu s-a dezis de principiile bazate pe : sinceritate, franchețe, corectitudine, verticalitate, care nu de puține ori, a stârnit animozități . Mulți îl cunosc, pe George, altfel, din lucrările realizate la maturitate și prezentarea lui, cu ani în urmă, a început invers, de la sfârșit spre începuturi . Va propunem astăzi că, prin volumul de față, să găsim un adolescent care bate la ușa consacrării : curajos, uneori, șovăielnic, alteori, bântuit de mituri arhaice, grăbit câteodată, sigur pe el , altădată… îndrăgostit de cuvinte pe care el le-a așezat și reașezat în jocuri numai de el imaginate, iubindu-le la disperare… Atât de mult și-a dorit să reușească, încât timpul, pentru el, nu mai avea limite : scria zilnic, mult, poezii pe care le și ilustra. Imaginația lui bogată i-a permis să cocheteze și cu proză scurtă, proză care nu este altceva decât un strigat disperat pentru omenire, pentru a face totul pentru om, pentru binele lui , pentru aprecierea justă . În anul 1982, revista Bucovina literară acordă premii anuale băieților. Într-o zi, George primește invitația de a participa la Suceava, pentru a-și ridică premiul I pentru originalitate și alte calități pe care juriul le-a considerat meritorii pentru George . Ajungem acolo împreună,  sala era arhiplină și când a început decernarea premiilor, cu totul altcineva a fost chemat pentru premiul I, cu toate că lui îi era dedicat . A fost clasat pe locul al II -lea…După încheierea festivitățîi, a venit cel care a organizat activitatea, cu scuzele de rigoare, că trebuia să-i dea respectivului premiul I, pentru că era nepotul nu știu cui și trebuia să deschidă niște uși. Timp de o săptămâna a suferit crunt, ca un câine, acasă… Iar pe mine mă pune păcatul să îi spun : Lasă, George, ai să fii celebru după moarte… Și așa a fost ! Celebritatea lui a venit mult prea târziu. El a știut sigur că talentul fără muncă nu este de ajuns, și și-a impus un ritm alert al muncii. De fapt, talentul nu poate fi cântărit, nici fabricat, este sau nu este ! Important este să intri în matca firescului, să ai un echilibru între bucuria muncii și rezultat, și asta a realizat George prin truda sa . Ceea ce el a început din copilărie, ca un hobby, s- a dovedit a fi constructiv, motivant, plăcut,  proiectandu-l lângă persoanele care și-au câștigat demnitatea de simbol al spațiului în care a trăit . "

În sală, a fost prezent și domnul Radu Bercea, pictor, în vârstă de 86 ani, născut și dumnealui, tot în Gura Humorului, despre care doamna Lucy Glaser consideră : ” Avem un mare exemplu în orașul nostru, pe domnul Radu Bercea, care lucrează zilnic . Îi mulțumim pentru că el a rămas reprezentantul artiștilor plastici din oraș . Domnul Bercea este cel care ține, încă , sus steagul artei plastice în oraș. ”

  Fiecare ediție a Ziarului Vremuri Humorene ajunge la abonați însoțit de un gest de atenție, de un semn suplimentar că într-adevăr expeditorului îi pasă de mine, de ține, de fiecare destinatar în parte, gest care înseamnă, în planul concretului : fie un mărțișor, un bețișor parfumat, un șervețel pentru ochelari, sau un suport pentru cană de ceai / cafea, un ornament pentru brad, o insignă cu două pisicuțe… Elemente care îmi înveselesc ziua, trezind instant sentimentul că acolo, undeva dintr-un orășel de munte, există cineva care se gândește cu drag la mine, fiind interesat de menținerea conexiunii umane, luna de luna. Ceea ce îmi amintește, totodată, valoarea lucrurilor simple, să prețuiesc ceea ce sunt, să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am, chiar acum, în acest moment . În aceste timpuri comerciale, materialiste, superficiale, există un buchet de oameni definiți de o generozitate a gândului și a sufletului, orientată spre rădăcini, spre recunoașterea și aducerea în prim -plan a binelui, frumosului, adevărului, educației trainice, culturii definitorii…  Acum, după ce alții au închis demult redacțiile ziarelor și, implicit, au anulat printarea fizică,  mutându-se în online sau schimbându-și domeniul de activitate, în acest context digital supralicitat și hiperstimulat, în care accentul este dat de titlurile șocante, frivole, încă mai există persoane dăruite cu har, care celebrează calitatea umană, istoria, tradițiile, obiceiurile de altădată, atmosfera locală a orașului Gură Humorului, prin tipărirea lunară a  acestui ziar remarcabil prin conținutul de epoca, sub semnul rafinamentului, a bunului gust și a unui simt estetic cu mesaj, cu substanță .

Cine dorește, poate deveni abonat prin achitarea sumei de 60,00 lei, aferentă pentru 6 ediții ale Ziarului, în Contul IBAN al Forumului German Gura Humorului : RO19BTRLRONCRT0241018901 . Virament bancar și trimitere mesaj cu numele și adresa poștală, la telefon : 0737 012 202

       Am ales următoarele două citate pentru publicarea materialului despre Vremuri Humorene  Parafrazându-le, pot spune că și Ziarul poate visa și avea vise, la rându-i, mai ales dacă vorbim despre unul iubit, atent alcătuit și redactat, bazat pe o documentare aleasă, cu un format cultural, cum se remarcă periodicul Vremuri Humorene, pe care îl primesc de fiecare dată, cu emoție și entuziasm, simțind că din momentul în care îl deschid, o ușa se deschide și, deodată, intră mai multă lumina…

” O carte visează . Cartea este singurul obiect neînsuflețit care poate avea vise . ”

Ennio Flaiano

” De câte ori citești o carte bună, undeva, în lume, o ușa se deschide , pentru a lasă să între mai multă lumina . ” Vera Nazarian