VLADIMIR GÃITAN: “CARTEA ŞI TEATRUL RÃMÂN SALVÃRILE NOASTRE”

Vladimir Găitan în cadrul SFR III la Iaşi

Ziua de marţi, 15 mai 2012, a însufleţit Ateneul Tătăraşi. Cu fiecare privire, cu  fiecare intenţie de a păşi, de a înainta păşind, mai  întâi cu gandul emoţiei curate şi a bucuriei licurinde din suflet ştiind că, din moment în moment, vei cunoaşte două fiinţe a căror inimă pulsează de plăcerea de a crea personaje dăruindu-se, cu seriozitate, credinţă şi profunzime  teatrului, emoţia devenea o locuinţă neîncăpătoare a întâlnirii dintre oameni. Serile Filmului Românesc , alături de cinefili, echipa organizatoare a  Asociaţiei Studenţilor Jurnalişti, reflectoarele trosnind a joc de culoare, scaunele înmuiate-n albastrul călimarii au prins viaţă la Iaşi, în cea de-a doua  zi de proiecţii,  mulţumită prezenţei  celor doi maeştri ai vietii filmului românesc : Sergiu Nicolaescu şi Vladimir Găitan.

Mărturisiri despre amintiri, prietenii reorchestrate sub semnul admiraţiei, o descoperire a identităţii printr-o permanentă raportare la tradiţiile ortodoxe.Toate acestea impregnate de simţul istoriei apăsătoare, unde “Tot ce aveai în spate te urmărea ca un blestem.” În acest cadru, aflăm că sentimentul libertăţii exista datorită muzicii  cu substanţă ascultate, care era singura evadare pentru maestrul Vladimir Găitan.

Reporter:Dacă ar fi să daţi o definiţie amintirii, aceasta ar fi…

Vladimir Găitan: A le da o definiţie amintirilor mi se pare destul de complicat. Nu m-aş hazarda în momentul acesta. Amintirile pot fi copleşitoare, pot fi plăcute şi pot să fie cumplite…Pentru mine, definiţia amintirii e o definiţie în care nu ştii ce să cuprinzi.Imaginează-ţi că pot fi nişte amintiri cumplite care nu se pot exprima, dar pot exista şi amintiri foarte plăcute într-o viaţă de om. Şi-atunci, cum să formulezi toată această stare? (…)

Reporter:Ce amintiri preţioase aveţi din anii de liceu?

Vladimir Găitan: În primul rând, sfintele sărbători. care aveau o poezie şi o bucurie extraordinare! Mirosurile care îmbrăcau casa ca un brad de Crăciun sau ca un cozonac de Paşte…Spaţiul în care casa părintească era aşezată, cu biserica Mirăuţi la câtiva metri –unde mă jucam şi unde fusese miruit Petru Rareş, cu o încărcătură de istorie şi de cultură fantastică, cu Cetatea Sucevei, care era chiar în spatele grădinii noastre. Ţin minte că săream, cum se spune, pârleazul şi locul meu de joacă erau zidurile Cetăţii Sucevei. Ce poate să-şi dorească un copil mai frumos decât atât, un spaţiu atât de generos?

Am refuzat să mă apropii de computer pentru a nu renunţa la carte

Reporter: Ce reprezintă cărţile pentru dumneavoastră?

Vladimir Găitan: Enorm. Reprezintă un lucru de care nu mă pot despărţi nici acum, în epoca aceasta modernă. Am refuzat să mă apropii de computer pentru a nu renunţa la carte. Şi,  crede-mă, că stă plin de praf, abandonat de feciorul meu şi nu mă apropii de el. Fiica mea mi-a făcut o propunere: sa  îl donăm unui copil necăjit, şi o să o fac pentru că, deocamdată, nu doresc să mă apropii de el. Prefer să citesc o carte.

Reporter :O carte pe care nu aţi lăsa-o nicicând din mână…

Vladimir Găitan: Acum îl citesc pe Djuvara, care mă încântă cu al lui condei şi cu poveştile lui extraordinare.

Reporter : Cum şi de cine era interpretată lectura adolescenţei dumneavoastră?

Vladimir Găitan: Era o literatură rusească, care era şi obligatorie şi care era, te rog să mă crezi,  şi foarte bine facută. Îmi amintesc titluri ca: Timur şi băieţii lui (Arkadi Gaidar), Strada mezinului (Lev Kassil), Tânăra gardă (Alexandr Fedeev)… Era foarte multă literatură rusească.

Sergiu Nicolaescu şi Vladimir Găitan

Reporter : Ce muzică asculta adolescentul Vladimir Găitan? Între timp s-au schimbat preferinţele dumneavoastră muzicale? Care sunt acestea?

Vladimir Găitan: Ascultam Demis Roussos, dar aveam şi cultul muzicii româneşti. Nu am fost răsfăţat cu maşinării şi aparate. Făceam şi noi ceaiuri. Aveam un tes pe care îl căram cu rândul pentru că era extraordinar de greu şi,  crede-mă că aveam sentimentul că suntem destul de liberi, chit că,  în jurul nostru,   dictatura începea să-şi facă treaba. Au existat şi pentru noi foarte multe evadări,  şi ele,  erau în zona aceasta a muzicii. Preferinţele mele muzicale nu s-au schimbat, sunt tot potolite şi linistite, se duc în zona unei muzici serioase. Îmi place jazz-ul foarte mult, îmi plac cântăreţii serioşi, cu substanţă. Nu pot să înţeleg muzica actuală, house, care bubuie neîntrerupt şi are o singură tonalitate. Îmi fac probleme mari pentru cei ce o ascultă.

Reporter : Vă mai amintiţi de colegul/colega de bancă din liceu?

Vladimir Găitan: Da. Am avut  plăcerea şi onoarea să fiu coleg de bancă cu Alex Ştefănescu, marele critic literar, un om de cultură, un model, deci nu pe oricine (zâmbeşte).

Reporter : Aţi mărturisit,  în repetate rânduri,  faptul că ţineţi foarte mult la breasla medicilor.V-aţi fi dorit să fiţi medic? A existat ideea de a face medicină?

Vladimir Găitan: Atunci nu. Îţi mărturisesc că prima oară am dat la geologie. Am fost pasionat de ideea de munte, de cercetare şi, în condiţiile acestea, am şi dat la geologie. Aflând că am căzut cu o medie foarte mare, am fost uimit şi,  cineva,  a avut răbdarea să-mi explice că aveam un dosar foarte prost- tatăl meu era deţinut politic, iar geologia era un domeniu controlat de instituţiile de stat şi cei cu un  dosar prost nu aveau acces la o asemenea informaţie. Sora mea a trebuit să plece la Cluj, unde era o deschidere mai mare. Am trait perioadele acelea cumplite. Tata fiind intelectual, absolvent de Drept, sora mea trebuia să aibă o medie peste opt, în timp ce un copil de proletar putea să aibă şi 5 şi 4.80 şi intra. Ce am trăit a fost cumplit! Tot ce aveai în spate te urmărea ca un blestem. De exemplu, într-o zi,  profesorul meu de sport a dat plasa de la volei mai jos şi a jucat tenis şi a fost la un pas să fie dat afară din şcoală,  pentru că tenisul era considerat un joc burghez. La Suceava era interzis, de altfel,   în fiecare orăşel era un zbir care îţi spunea: Nu, tovarăşe! Tenisul e un joc burghez. Ideea de a face medicină nu a existat nici o secundă. Există simpatia pentru breaslă,  de când cu rolurile acestea multe de medic, cu care am reuşit să mă identific. Mi le-am însuşit şi vreau să spun că am avut plăcerea ca, la un moment dat, într-un spital în care eram cu fiica mea, să se oprească un medic distins şi să-mi spună: Domnule Găitan, eu nu sunt fanul serialului în care joci. Nu te supăra pe mine. Dar, fără să vreau, am văzut câteva episoade şi dumneata faci breslei mele un mare serviciu, cu personajul ăsta luminos şi omenos pe care-l joci- profesorul Toma. Ne faci un serviciu tocmai acum- când noi trecem printr-un moment foarte urât, în care presa şi mai multă lume,  din şpăgari nu ne scoate şi vreau să-ţi spun, pentru toate acestea un sincer: Mulţumesc! Am avut un moment de satisfacţie pentru că sunt anumite lucruri pentru care eşti răsplătit în acest fel.

Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte mulţi oameni îl iau în mâna şi îl frământă

Reporter: Cine a fost persoana care v-a dăruit cuvintele potrivite în momente potrivite, cine v-a călăuzit paşii şi v-a modelat conţinutul sufletului? Cine a fost mentorul dumneavoastră?

Vladimir Găitan : Primul a fost, fără doar şi poate, Petre Gheorghiu, care m-a pregătit pentru facultate. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte mulţi oameni îl iau în mâna şi îl frământă. Unul din aceşti brutari cu mare talent, care m-au frământat, a fost şi Lucian Pintilie, a fost şi Sergiu Nicolaescu, a fost şi Giurchescu, regizorul si directorul teatrului în care am fost angajat. Fiecăruia îi datorez o bucăţică din naşterea mea ca actor.

Reporter : Pe cine a admirat Vladimir Găitan şi încă mai admiră? Ce conotaţie vă trezeşte acest cuvânt, admiraţie?

Vladimir Găitan (nostalgic, cu lacrimi în ochi) : Îmi trezeşte o conotaţie absolut specială pentru că mă gândesc la două umbre- una este a lui Ştefan Iordache şi cealaltă este a lui Gheorghe Dinică, care m-au onorat cu prietenia lor…a lui Emil Hossu, care mi-a fost un prieten apropiat. Odată cu vârsta,  înţelegem ce colegi şi ce prieteni extraordinari am avut lângă noi şi cât de mult ne lipsesc pe scena şi în viaţa civilă, cum spun eu. Oamenii aceştia îmi lipsesc foarte mult, foarte mult şi mi-e dor de ei. Mi se face dor si de Amza…

Austriecii ne iau foarte în serios şi ne învaţă să scoatem animalele din casă, să le facem grajd separat, să ne facem actele în ordine, să dăm Bună ziua!, să fim curaţi, să ne spălăm, să văruim casa în fiecare primăvară

Reporter : Când spuneţi istorie, la ce vă gândiţi prima dată?

Vladimir Găitan : La existenţa noastră, în primul rând, la originea noastră, la identitatea noastră. Trebuie să aflăm, să găsim istoria şi să o respectăm. Generaţia voastră are dreptul să ştie istoria reală. Generaţia mea a fost îndopată cu sloganuri şi minciuni care n-au nicio legatură cu istoria românilor.

Reporter :Ce ar trebui să reţinem despre Suceava şi oamenii acelor ţinuturi?

Vladimir Găitan : Ar trebui să reţinem teoria mea. Şi anume, o ocupaţie străină,  de calitate,  are şi bile albe. Şi când spun asta, mă gândesc la ocupaţia austriacă, care a existat în Bucovina. Bucovina este vândută de turci austriecilor şi graniţa se face la Burdujeni. Austriecii ne iau foarte în serios şi ne învaţă să scoatem animalele din casă, să le facem grajd separat, să ne facem actele în ordine, să dăm Bună ziua!, să fim curaţi, să ne spălăm, să văruim casa în fiecare primăvară. Şi toate astea se văd în Bucovina, se văd şi-acum. Este o educaţie făcută,  iniţial,  prin constrângere,  care se răsfrânge şi astăzi asupra oamenilor şi tinuturilor. Erau acele legi foarte dure care te obligau să fii civilizat. Stau acum şi mă întreb dacă a fost rău. Eu zic că n-a fost rău.

Reporter : Faceţi parte dintr-o familie ale cărei origini conţin atât elemente poloneze, evreieşti, cât şi de factură română. În care din acestea vă regăsiţi, cu predilecţie?

Vladimir Găitan : Mă regăsesc,  în toate,  câte puţin. Am făcut şi afaceri bune şi partea asta aş spune că e cea evreiască, cea de inginerie o regăsesc în bunicul meu, care era un tip aprig şi foarte gospodar, în blândeţe, mă recunosc în mama (mama era poloneză nobilă,   de origine nordică). Şi toate astea fac,  ca atunci când observ anumite comportamente de-ale mele să zic: aici a functionat polonezul, aici a functionat românul, aici a functionat partea mea evreiască.

Reporter :  Ce însemnau tradiţiile în familia dumneavoastră?

Vladimir Găitan : Enorm. Erau tradiţii ortodoxe. Eram lângă biserica Mirăuţi. Sunt un om cu frică de Dumnezeu, respect aceste lucruri şi cred că fără ele n-am avea nicio identitate. Fără aceste simple lucruri. M-ai întrebat iniţial despre amintiri, respectul faţă de tradiţii, frica de Dumnezeu, sunt lucuri care ne fac să fim adevăraţi.

Prefer bisericile astea simple…

Reporter : Vă amintiţi cu placere de o amintire pe care aţi conservat-o pe parcursul vieţii de familie?

Vladimir Găitan : Sunt multe, pe cele mai frumoase din ele şi acum le trăiesc. Am luat-o pe fata mea şi am dus-o de sărbători la Vorodnicu de Sus, lângă Putna, unde am nişte prieteni şi,  înainte de-a ajunge la ei, am dus-o la cimitir şi,  acolo, fata mea,  la 25 ani a descoperit nişte nume. De exemplu, ea n-a ştiut niciodată că eu am mai avut o surioară, Oltea. E prima oară când povestesc…care a murit din cauza unui soldat rus, beţiv, care a tras cu mitraliera în timp ce mama o alăpta şi rafala aceea a trecut prin părul mamei şi,  din cauza  spasmelor,  a şocului,  în câteva săptămani,  surioara mea s-a stins. Eu am convingerea că este îngeraşul meu păzitor şi întotdeauna vorbesc cu ea. Şi faptul că s-a născut în Oltenia când mama era în refugiu, – când venea valul de ruşi, care erau odioşi,  nevestele de ofiţeri erau trimise în Oltenia, pentru a fi protejate… Şi mama,  care era nevastă de ofiţer, a fost trimisă în Oltenia. Şi acolo s-a născut surioara mea, pe care mama a botezat-o Oltea, în semn de respect. Şi aşa,  fiica mea a descoperit că şi mama a fost înfiiată de o familie de nemţi bogaţi care au divinizat-o şi au măritat-o cu tata. Şi numele acestea nemţeşti erau toate trecute pe cruce. Eu nu am luat-o pe Gloria niciodată să-i povestesc lucurile astea. A fost momentul în care a rămas uimită şi m-a intrebat: Cine sunt oamenii ăştia?. I-am răspuns că sunt neamurile noastre şi a început să plângă, ea fiind foarte sensibilă. Recent, am descoperit o biserică cu hramul Doamna Oltea, care mi-e foarte dragă şi are şi ceva din Sf.Parascheva şi acolo mă duc. E o biserică simplă, de cartier, foarte săracă. Prefer bisericile astea simple.

Eram dispus la compromisuri din dorinţa de a nu lipsi nimic familiei mele

Reporter: Dacă ar fi să faceţi o radiografie morală şi lumească, deopotrivã, a  valorilor actuale şi a culturii romaneşti, cum ar arăta aceasta?

Vladimir Găitan : Trebuie să-ţi mai fac o mărturisire,  pentru că  azi suntem la momentul mărturisirilor. Eu nu sunt foarte mândru de tinereţea şi de viata mea. Am făcut multe compromisuri. Am fost generaţia compromisurilor. Eram dispus la compromisuri din dorinţa de a nu lipsi nimic familiei mele. Eram decis să fac orice ca să fie bine acasă. Noi aşa am trăit,  în frică şi în dorinţa ca voi, copiii,  sa nu simţiţi umilinţele…Mi-aduc şi acum aminte de cozile imense la unt. Când am găsit o casă pe pământ, primul lucru pe care l-am facut au fost sobele, în zece zile,  din dorinţa de a-mi proteja familia. Am furat 100 de cărămizi pentru că nu se găseau de vânzare. Am furat dintr-un şantier socialist 100 de cărămizi. Sunt lucruri pentru care eu mă întreb,  de multe ori,  dacă am dreptul să dau sfaturi de moralitate. Cum să vin eu acum şi să ţin lecţii de morală? Ar fi total necinstit. Pentru că pe toate astea le-am facut. Nu mai am timp să mai spun poveşti şi minciuni. Nu vreau să duc povara unei minciuni a la long că ce…am fost un Făt-Frumos pe cal alb? Nu , am fost un om cu multe slăbiciuni, cu multe păcate şi defecte şi îmi asum, nu sunt mândru de ele, dar am singura consolare că,  acolo,  unde am putut, am făcut bine, nu am făcut rău la nimeni. Ce am făcut eu, au fost doar porniri egoiste şi satisfacţii personale,  sper că fără să rănesc şi să fac rău şi lucrul ăsta mă face să mă accept aşa cum sunt.

Reporter : În ce mod credeţi că  susţine teatrul puterea valorilor contemporane?

Vladimir Găitan : Este o salvare a voastră şi văd în teatru salvarea noastră, a tuturor. Are o poveste. Trebuie să vă agăţaţi de ea şi să n-o lăsaţi să dispară. Eu mi-am făcut datoria şi cu multe sacrificii. Am salvat spectacolul de teatru, am jucat în nişte condiţii îngrozitoare, pe un frig…!  Ce frig era în teatre! Oamenii stăteau cu paltoanele pe ei, cu fulare, cu căciuli, mâinile erau înmănuşate…aplauzele erau înnăbuşite…sunau înnăbuşit…Asta nu se uită.

Reporter : Poate schimba teatrul oamenii?

Vladimir Găitan : Da! Sunt convins că e o formă de întoarcere la cultură, absolut  necesară. De câte ori reuşesc eu, Vladimir Găitan,  să mă duc la teatru la colegii mei, să văd un spectacol, plec de-acolo alt om. Sunt mai bogat, sunt mai frumos, sunt mai drept…Parcă s-a întâmplat ceva, parcă am făcut o cură de seruri minunate. Cartea şi teatrul rămân salvările noastre.

Despre filmul Ultimul corupt din România

Filmul Ultimul corupt din România este o ironie adusă societăţii de astăzi, o continuare a  poveştii din Poker, în regia lui Sergiu Nicolaescu, care surprinde protagoniştii în momentele- cheie ale profesiei lor. Referindu-se la acest aspect, actorul Vladimir Găitan precizează: Filmul lui Sergiu, comedia pe care aţi văzut-o astă seară, s-a născut dintr-un spectacol de teatru, pe care, culmea ironiei, îl jucăm,  şi acum,  în Teatrul de Comedie,  cu mare succes. Poker este la seria a II-a. Am schimat doar  titlul, personajele sunt aceleaşi,  bineînţeles că sunt şi unele personaje noi. În personajul meu,  ca doctor estetician,  îmi doresc să ajung Ministrul Sănătăţii,  şi ajung Ministrul Sănătăţii. Visul meu este să hotărăsc eu ce  salvări comand şi  să-mi cumpăr un Ferrari pentru a mă deplasa. Acest film este, fără  doar şi poate, o operaţie destul de dureroasă,  pe viu, cu un bisturiu destul de bont, fără anestezie şi este societatea noastră, în care regăsim multe personaje- în toţi miniştrii şi în toată lumea asta care se învârte în jurul nostru şi pe care îi recunoaştem. Ultimul corupt este o poveste care ne priveşte pe toţi.

Reporter ASJ:

ŞTEFANIA Agnes