Stéphane Karo: "Toate emoțiile trec prin timpan, urechea are mai
multe secrete decât ochiul, mirosul sau cuvântul"
Textele pieselor muzicale, scenariile marilor filme... Existența acestora ni se pare firească, normală, pentru ca noi ne regăsim în acele vorbe pe care le ascultam atunci când decidem sa pornim radioul sau sa vizionam un film. Insa, acordam un numar minuscul de clipe, iar, alteori, nu ne oprim nici o clipă să admiram munca acestor oameni care compun texte, care ne oferă o oglinda în care ne regăsim și în care ne place sa ne privim, sa ne ascultam, sa ne recunoastem.
Ne oprim de prea putine ori pentru a contempla munca acestor oameni care merita sa fie numiți artiști, pentru ca noua, tuturor, cei care suntem "experți" în a ne exprima opinia cu privire la un subiect din orice domeniu, ni se pare ușoară munca lor. Atat de ușoară, încât nu este privită din ipostaza de munca pentru care dăruiești efort, timp, investiție sufletească, etape energofage de nedumerire, incertitudine, mistuire. Avem impresia că este atât de ușor să scrii un text, sa te gândești la compoziția unui scenariu de film sau la cea a unei melodii, încât, instalam cu o rapiditate patologica, convingerea ca oricine are abilitatea de a da glas muzicii, literelor, de a regiza filme sau compune albume muzicale. În fond, operatia creatiei e la fel de naturala precum respirația, mersul pe bicicletă, o plimbare în parcul preferat, în orice ora a zilei. Și cu toate acestea, uitam si, uneori, nici nu luam in consideratie că atât respirația, mersul pe bicicletă sau plimbarea, depind de un buchet mai mic sau mai mare de factori, pentru a fi puse în practică. Și că, uneori/deseori, exprimă gestul unei supraviețuiri. Iar cand munca ta presupune ca, în gestul tău de supraviețuire, sa se regaseasca fidel ceilalți oameni, cu personalități, atitudini, amintiri, dorințe, mecanisme diferite de a privi viața, intervin: complexitatea, dificultatea, efortul de a exprima o emoție, un sentiment, un gând, portretul unei povești de viață, aparent cunoscute tuturor semenilor, însă nespusă în cuvinte, sunete, imagini, culori de către niciunul. Este ușor, nu-i așa? Încă un argument pe care-l regăsim în spusele "cunoscatorilor" -la nivelul simtului comun și atât!- , pe lângă cel al ușurinței pe care oricine o are în a scrie, fotografia, picta, este și cel al programului, despre care "experții în opinii multidisciplinare" adaugă că respectivii creatori - pe care nici nu-i numesc așa, ci "mofturoșii", mai degrabă- nici nu au un program de lucru similar cu-al lor, de la ora 8 dimineața până la ora 14 sau până la ora 20, după caz. Ceea ce conform aceleiasi viziuni, conduce la concluzia ca ocupația oamenilor care scriu nu este muncă, întrucât "scribii" nu au un program, nu se supun unui orar care presupune doua ture înlănțuite. Neavând un program care sa se regaseasca trecut pe vreo tăblie a unei uși sau instituții folositoare comunității, compozitorii, pictorii, jurnaliștii, regizorii, actorii, scenariștii, coregrafii, etc, etc...figurează, în lentilele percepțiilor lor - care, uneori le dubleaza pe cele care stau impozant pe nasuri-, drept ființe care nu cunosc oboseala, ceea ce le ocupă timpul este ceva ușor, pe care, de altfel, și ei l-ar putea face dacă nu ar fi atât de ocupați cu sarcinile lor atât, dar atât de importante, efectuate în folosul semenilor sau a fraților comunității. Ceea ce nu știu este că îndeletnicirea unui artist, unui formator de opinie, unui om care lucreaza cu textura fragila a emotiilor, sufletului si psihicului uman, implică un program atipic, a carui paranteză debutează înainte de ora 8 dimineața și continuă după orele 20, 24 seara, program care chiar se prelungește pe parcursul a nenumărate nopți albe. Sunt zile si nopți albe, albastre, galbene, verzi, violet, care nu sunt trecute în fișa postului și care nici nu conduc la cifre, carduri, conturi. Sunt, insa, moduri de viață, moduri de a transmite cuvinte, sunete, imagini, povești, realități în care celălalt se întâlnește cu un cuvant, o descriere, un peisaj, o coloana sonora și le recunoaște ca fiind ale sale, atât de concentrată este profunzimea substanței acelui text, acelei muzici, acelui film... Atat de concentrata este profunzimea oamenilor, iar demersul de (auto)cunoastere cere un timp, o profunzime, o disponibilitate, o forta, o concentratie, in termenii unui mecanism interior, unui suflet, unei minti, care traverseaza plus infinitul, barierele prejudecatilor, limitele fizice, programele, zilele si noptile, paginile tipografiilor mondiale... Sa scrii, sa (in)canti, sa compui, sa fotografiezi, sa regizezi, sa pictezi, sa promovezi in maniera artistica, umana, frumosul, autenticul, energia, iubirea, fericirea, entuziasmul, claritatea, lumina, misterul, parfumul, starea de liniste, pacea, sa iubesti sa daruiesti, sa iubesti sa lucrezi cu emotiile, trairile, realitatile psihicului uman, pastrand treaz principiul "cu si despre om", este o pretiozitate a vesniciei efemeritatii, la care putini au acces...
Aici se incadreaza si povestea sonora a Tarafului de Haidouks, pe care mi-am propus sa v-o citesc la o Ceasca de Cultura, facand apel la interviul pe care l-am realizat cu Stéphane Karo, director artistic, compozitor, producator si impresar belgian, care se ocupa de promovarea internationala si vizibilitatea muzicii lautaresti a Tarafului Haiducilor, alias Taraf de Haidouks, de 25 de ani. Este povestea unei ascensiuni fulminante, izvorata din talent, pasiunea pentru muzica si bucuria de a impartasi sunete vechi, dar valoroase, cu intreg universul. Este o poveste pe care putini o cunosc, putini o asculta, in Romania. Insa, o data ce ai trecut de granitele tarii noastre, despre Taraful Haiducilor ti se va spune ca sunt maestrii Occidentului, cei mai iubiti tigani premiati de BBC, lautarii despre care s-au scris cronici elegioase, publicate in ziare precum: „The Times“, „Le Figaro“ sau „The Washington Post“. Cu toate ca, spre finele anilor '90, imaginea succesului lor, s-a raspandit pe toate continentele, trecand din Europa in America, apoi in Asia si in Australia, la intoarcerea acasa, destinul muzicantilor din Clejani purta pecetea vorbelor din intelepciunea populara, actuale si astazi, in 2016: "„Nimeni nu e profet în ţara lui“. Sper ca lectura acestui interviu, dublata de auditia acestui fenomen muzical, va conduce, in cel mai scurt timp, la imprietenirea publicului roman cu povestea Tarafului Haiducilor.
Stefania Argeanu: Ce conotatie, ce impact are imaginea artistică, în cazul Tarafului Haidouks ?
Stéphane Karo: Imaginea artistica, perceputa de publicul occidental, la prima aparitie a Tarafului in Occident, este atat lirica, cat si onirica. Este lirica prin cuvinte, zicere, discurs, compozitie muzicala,balade - toate aceste elemente par sa vina din timpuri trecute, fara, insa, a se putea putea preciza epoca. Ca si cum sunetele, glasurile, imaginile cu Haiducii pe scena, vin dintr-un alt moment, dintr-un alt timp, care nu poate fi cunoascut, care nu se arata pe calea preciziei, fiind un timp imposibil de incadrat pe linia cronologica. Audienta resimte o stare de beatitudine, de visare, care ii face pe oameni, pe spectatori sa isi dea seama că, prin muzica, prin felul in care Taraful Haiducilor le canta, isi reintalnesc propriile stari launtrice, dileme, (in)certitudini, sperante, dorinte, ecouri, propriile emotii si sentimente,.. Si chiar daca acestia nu înțeleg conținutul, sensul textelor cantecelor, primesc ceea ce li se transmite afectiv, sonor, prin melodicitatea, profunzimea versurilor, autenticitatea prezentei scenice si, astfel,ajung sa-i perceapa la justa valoare si sa ii aprecieze pe interpreti. Publicul se străduieste și înțelege ca aceste cantece sunt povesti de viata care spun ceva despre ce s-a întâmplat in istoricul amintirilor unei fiinte care isi canta iubirea. Ca sa ma exprim mai simplu, publicul, fascinat, ii asculta precum copiii. Asta ar putea fi o descriere a imaginii Tarafului, care nu reprezinta, inca, o imagine de grup celebru sau de vedete ale industriei muzicale sau tv.
Stefania Argeanu: Cum ați construit vizibilitatea, la nivel internațional, a echipei muzicale de care vă ocupați?
Stéphane Karo: Muzica diferitelor popoare ale lumii a ajuns, prin anii '80 - '90, la un nou nivel de semnificatie, in ceea ce ii priveste pe amatori, care cautau sa asculte noile aparitii muzicale si, totodata, sa cunoasca, sa asimileze limbaje muzicale noi. Iar Taraful, provenind dintr-o cultura cu rădăcini latine, europene, a fost perceput ca fiind foarte diferit, în comparație cu ceea ce ajunsese muzica de concert a acelor ani. Evoluția muzicii, în acei ani, și, în final, fixarea ei la modelele recurente, au determinat recunoasterea fiecarui gen in functie de particularitatile sale. In acest sens, existau formule de exprimare pe care le auzeai deseori si care sunau cam asa: "clasicul se interpreteaza in acest fel...", "muzica rock corespunde acelor elemente...", "jazz-ul se face intr-un anume mod... " Astfel, totul a devenit standardizat dupa genuri. Nu pot sa vorbesc de marketing sau de promovare internationala, noi nu am facut nimic din toate astea, cum trebuie sa facem azi, toti, in cautarea vizibilitatii, sub presiunea poverii de a ramane in necunoscut, intr-un con de umbra. Gura și urechea sunt cele care ne-au transmis, mai departe, povestea, cantecul, au functionat in mod real si au creeat o specie de legenda care corespunde, de asemenea, cu imaginea occidentala despre tigani, rromi si restul de nume pe care le-au primit pe parcursul migrației lor. O dată cu deschiderea granițelor tarilor din est, ne-am dat seama, foarte repede, ca, de fapt, construirea vizibilitatii internationale ale interpretilor si grupurilor muzicale este o afacere pe toate planurile noilor culturi, ceea ce nu a fost accesibil în perioada comunista. Occidentul se găsea intr-o ignoranta, aproape totala, in privinta culturilor din est si balcanice. Chiar si asa, amintirile Tarafului Haidouks sunt bogate in intalniri, descoperiri și învățături primite de la alții, desi, pe același continent, noi am fost necunoscuți. Pentru a reveni la latura promovării clasice, noi am fost invitati de alți artiști, consacrati, în diferite proiecte cinematografice, muzicale, iar din aceasta categorie fac parte : Johnny Depp, Tony Gatlif, Yehudi Menuhin, etc. Intr-un an si jumatate, am trecut de la concertele in orasele belgiene la scene internationale.
Stefania Argeanu: Ce faceți, în mod concret, astfel incat Taraf de Haidouks să fie vizibil în străinătate?
Stéphane Karo: Pentru ca prin vizibilitate, inteleg imaginea grupului si calitatea repertoriului, in primul rand le vorbesc celorlalti despre calitatile Tarafului Haidouks, despre valoarea lui, inclusiv din ipostaza de patrimoniu muzical. Promovarea cere, mai ales, vizibilitate, azi nu facem nimic fără asta. Putin cate putin, cu ajutorul retelelor muzicale, contactele cu cei ce promoveaza muzica, cu organizatorii concertelor, definite de ceea ce astazi numim « muzica lumii » sau « world music « (cand aceasta categorie muzicala a primit, in circuitul sound-ului sau, nuante pop, rock sau de muzica electronica), muzica a supravietuit si s-a bucurat de o mai buna cunoastere si raspandire, in randul publicului de pretutindeni, in toate formele, varietatile si aparitiile sale sonore ofertante.
De asemenea, noile producții ofera combinații de genuri muzicale, care globalizeaza toate diferentele si particularitatile existente initial intre genuri, insa intr-un alt stil (desi pare absurd, prin contradictia obiectivelor vizate), nu in sensul de dominare absoluta si de negare a individualitatii creatiei muzicale, ci prin aducerea, in prim-plan, a particularitatilor muzicii, in momentul expansiunii ei, fie ca vorbim de accente reggae, rock sau chiar clasice.
Dintre secretele "de fabricație" pe care vi le mai pot dezvălui, face parte si faptul ca ne concentram atentia si ne dedicam, indeosebi, muncii de aranjament de repertoriu, intrucat aproximativ tot din ceea ce facem se bazeaza pe aranjamentul materialului sau a pieselor de muzica populara, ceea ce constituie o remiza pentru gusturile zilelor noastre. Apoi, toată organizarea turneelor și a relațiilor « diplomatice », cu muzicienii, da longevitate si viata grupului, fara a uita de bani, care sunt motorul esential si care, uneori, pot deveni periculosi in toata aceasta ecuatie muzicala.
Stefania Argeanu: Ce mesaj vă transmite muzica țigănească?
Stéphane Karo: Cred ca exista cicluri in privinta raporturilor dintre Gadjo (gadjo este o persoană, rom etnic care nu trăiește in spiritul culturii rromani, din acest motiv fiind considerata, de catre comunitate, "impura") si comunitatile rrome sau Sintis (reprezinta o subgrupare a romilor europeni), la fiecare 100 ani. Civilizatia europeana ii redescopera ca autentici și, în final, asa percepem lucrurile. In expozitia universala a umanitatii de la 1800 și ceva, sau in cea de la 1900, tiganii canta (jazz), joaca (alături de comunitățile ungurești și romanesti) si au succes in toate orasele, reluând, astfel, etaloanele, pulsul vietii culturale si, uneori, și pe cel al vietii sociale, as spune. Ulterior, se descopera noi tipologii de rromi, modalitati distincte de a-i percepe, de a-i interpreta și, asta, se raspandeste în literatura, teatru, muzica, în lume, in comportamentele lor, în inevitabila și fascînanta imagine de libertate totala pe care o transmit prin toti porii, ceea ce, în mod uluitor, completeaza, echilibreaza vietile sedentare și controlate ale noastre, ale celor care isi aleg, cu grija, un singur cadru pentru a-i observa. Urmează, apoi, perioada cea mai intunecată a rejectiei reciproce (conflict interpersonal), care face un mod de viață, în sine, o preocupare reală din degradarea celuilalt, cu scopul de a-l transforma in dusman si a-l face responsabil de toate catastrofele... Apoi, 100 de ani mai târziu, romantismul înlocuiește ideologia precedenta. Nu vreau sa intru intr-o disputa care nu ne învață niciodată nimic despre ce e muzica țigănească, însă toate acestea, impreuna, sunt o oglinda, cu toate fațetele posibile.
Astazi, fiecare poate sa își asculte muzica de unul singur, cea pe care și-a imaginat-o dintotdeauna... Toate emoțiile trec prin timpan, urechea are mai multe secrete decat ochiul, mirosul sau cuvantul. Fiecare simt, fie ca vorbim de cel vizual, olfactiv sau de impulsurile nervoase, transformand afirmatiile in interogatii, certitudinile din spatiul memoriei in reluari logice, rationale, ne permite, pana la urma, in acelasi timp, sa avem dubii si intrebari cu dublu sens: " ceea ce am vazut a fost real sau nu (?)", " ce am mirosit, imi aduce aminte, de ceva, din copilarie (?)".
"Muzica lăutarilor din Clejani a avut succes în Occident pentru că era o muzică
liberă, care nu respecta nicio regulă. Străinii au fost fascinaţi de stilul de interpretare,
de capacitatea lor de a improviza, de felul în care se comportau pe scenă şi de faptul
că nu cunoşteau niciun fel de teorie muzicală. „Adevărul e că atunci când cânţi după
note, nu mai faci ce vrei. Cânţi obligat. Dar când cânţi după ureche, iese mai bine.
Iese dulceaţa aia, pentru că faci ce vrei tu“, spune Gheorghe Fălcaru. Muzicanţii din
„Taraful Haiducilor“ au demonstrat că stăpânesc atât de bine instrumentele, că sunt
capabili să cânte orice, fără a avea nevoie de portativ. Improvizaţiile lor pe muzică
Sursa text: Stefania Argeanu, documentare independenta
Sursa foto: http://www.divanesco.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu