Sergiu Nicolaescu : regizorul-aristocrat, omul - sub semnul tradiției distincției
articolul a aparut prima data in: Clujul Liber
Daca nu l-ai intalnit, daca nu i-ai zarit privirea, daca nu l-ai ascultat vorbind despre singura iubire declarata in fiecare zi a vietii sale si, anume, cinematograful… Atunci, e posibil sa te numeri printre cinefilii care ii indragesc creatiile, ii apreciaza munca, ii inteleg neintelesul. Maestrul despre care scriu a fost un om impotriva timpului, iar oamenii de aici, din acelasi spatiu geografic nu l-au perceput. El este si acum un om interesant, pentru ,,ei” ramane, insa, un neinteles. Avea un dar de a vorbi, incat daca nu il inregistrai cu reportofonul, de exemplu, nu aveai cum sa retii totul. Un aristocrat, pentru care frumosul si lectura au constituit o pasiune in intreaga sa viata. Avea traditia distinctiei, cum el insusi a afirmat, cunoastea cel mai bine realitatile proprii, orice altceva neinteresandu-l, intrucat intreaga sa energie launtrica era distribuita, intr-un singur sens, efortului de a face un lucru cat mai bine posibil. Considera ca, pentru a-i apartine un lucru, este dator sa-l infrumuseteze dupa bunul plac, insufletindu-l prin daruire, substanta propriilor certitudini si credinta. Acest om este regizorul Sergiu Nicolaescu.Acest regizor este omul Sergiu Nicolaescu.
Eu l-am intalnit, l-am ascultat vorbindu-mi despre filme si despre munca, deopotriva. Retina amintirilor mele cu regizorul Sergiu Nicolaescu isi aminteste de Ateneul Tatarasi din Iasi si de luna mai a anului 2012, moment cand l-am vazut pentru prima data. In acea seara, au fost proiectate doua dintre filmele sale: Poker si Orient Express. Maestrul a intrat in sala imbratisat de sunetele ropotelor de aplauze. In timpul vizionarii celor doua proiectii, a preferat sa stea pe un scaun modest din holul institutiei de cultura si sa ne impartaseasca noua, studentilor organizatori ai Festivalului Serile Filmului Romanesc, ceea ce dumnealui a considerat de cuviinta. Mi-am notat rapid din cuvintele pe care ni le spunea, ca si cand ne-ar fi citit o poveste aleasa a cinematografului romanesc. Am pastrat acele randuri in caietul meu cu amintiri de suflet, de la festival, pana acum, momentul in care ele devin vizibile pentru voi si pentru d-voastra: „Orice faci, trebuie sa-l faci bine sau sa depui efortul de a-l face cat poti tu de bine. Sa fiti darji si munca!… Nu se poate glumi cu munca, asadar, nu va pierdeti vremea. Mie nu-mi place sa incerc sa ma port altfel decat sunt si ma port asa cum sunt. Eu nu ma pun in locul publicului, pentru ca publicul se pune in locul meu, publicul merge cu mine. In film, trebuie sa respectati, in primul rand, publicul. Nu poti sa faci un rol gandindu-te doar la tine. Daca publicul simte ceva e mai atent, vrea sa inteleaga, iar un film are ceva de spus daca rezista in timp.”
A vorbit si despre filmul din 2005, ,,15”, ecranizare care urmărește două acțiuni paralele: moartea dramatică a unui tânăr marinar în decembrie 1989 la Timisoara și căutarea, după 15 ani mai târziu, a unui copil născut în zilele Revoluției de către o jurnalistă franceză, de origine română: ,,Pentru mine, 15 a fost un film ingrat. Vizionandu-l, spectatorii erau inca aproape, cu gandul, de Revolutie si, intr-un fel, l-au respins.”
Sergiu Nicolaescu a debutat, ca regizor, în 1959 cu scurtmetrajul Scoicile nu au vorbit niciodată. Insa, urmatorul scurtmetraj, Memoria Trandafirului i-a atras atenția internațională, dovedindu-se un succes la Cannes. Primul său film de lung metraj a fost coproducția româno-franceză Dacii (1966), care a participat la cel de-al cincilea Festival Internațional de Film de la Moscova. Filmul reprezintă debutul parteneriatului artistic dintre Sergiu Nicolaescu (regizor) și Titus Popovici (scenarist). Alături de Petre Sălcudeanu, Mircea Mohor, Malvina Urșianu, Mircea Drăgan și alții, cei doi sunt continuatori ai suitei de filme istorice declanșată de filmulTudor (1963) al scriitorului Mihnea Gheorghiu (în calitate de scenarist).
Sursa foto: www.bbc.co.uk
Filmul Mihai Viteazul a fost următoarea colaborare cu Titus Popovici. A participat la cel de-al șaptelea Festival Internațional de Film de la Moscova și a fost propunerea României la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1972. Criticul de film Marian Țuțui scria că: „Mihai Viteazul este probabil cel mai bun film istoric românesc… De data asta scenaristul Titus Popovici și regizorul Sergiu Nicolaescu vor avea în mărturiile istorice destule elemente dramatice astfel încât deși filmul este spectaculos, respectă aproape întru totul adevărul istoric.”
Cariera sa a inceput sub apa la propriu si s-a consolidat, la modul figurat, insa tot mai vizibil, sub semnul efectului bulgarelui de zapada, astfel ca invidiile s-au accentuat pe masura ascensiunii si a profesionalismului sau. Ma refer atat la malitiozitatile trecutului, cat si la cele ale prezentului care pot fi gasite in receptarea critica a regiilor, scenariilor, rolurilor semnate de acelasi Sergiu Nicolaescu. Referindu-se la acest aspect, maestrul, un abil cunoscator al firii umane, a punctat intr-un interviu televizat faptul ca: ,,Succesul altuia dauneaza grav sanatatii celor ce nu-l au.”
In cele ce urmeaza, voi cita fragmente reprezentative dintr-un interviu mai putin cunoscut, aparut in volumul „Secretul făuririi personalităţii” (Editura Albatros, 1982), al carui autor este Virgil Sorin.
Am început ca operator, filmând sub apă
,,Critica nu prea mă interesează. În rest: Am început în cinematografe, ca inginer, cunoscând mai întâi partea tehnică a acestei arte, apoi ca operator la filmări combinate sau la filmări speciale, am continuat ca scenarist de scurt metraje, am scris scenarii de lung metraj, singur sau în colaborare. Am fost regizor, actor, interpret al rolurilor pe care mi le-am scris sau le-au scris alţii. Mă consider, într-adevăr, un cineast complet, departe însă ca să fi înfăptuit tot ce aş fi putut realiza.
Toate aceste iubiri sunt, de fapt, una singură: marea dragoste pentru film. Intenţia de a perfecţiona, de a pune fiecare cărămidă cu mâna ta şi cât mai bine, m-a dus către abordarea unor domenii diferite, mi-a dat curajul să încerc să scriu scenariu sau chiar să interpretez roluri.
Eu am vrut să fac film şi l-am făcut aşa cum condiţiile m-au obligat. Am început ca operator, filmând sub apă, pe urmă într-o încăpere cu aparate speciale inventate de mine, pregătite de mine, apoi scriindu-mi singur nişte idei-pretext pentru tehnica pe care o încercam s-o aplic în filmări din domenii destul de necunoscute, cum e domeniul macrofilmărilor sau al filmărilor submarine sau al teleobiectivelor sau obiectivelor speciale, deci o tehnică cinematografică pe care mă străduiam să o aplic şi s-o demonstrez prin imagini. Dar simpla aplicare tehnică nu-mi dădea satisfacţie şi atunci căutam o idee şi treceam la realizarea ei prin intermediul acestei tehnici. Aşa am ajuns să realizez primele filme.
Cred că, în general, a realiza filme presupune a şti să compui imaginea, să-ţi imaginezi modul de a povesti, deci ,,mise-en-scene”, şi la nevoie să-ţi scrii şi textul necesar. Toate aceste iubiri sunt de fapt una singură: marea dragoste pentru film. Intenţia de a perfecţiona, de a pune fiecare cărămidă cu mâna ta şi cât mai bine, m-a dus către abordarea unor domenii diferite, mi-a dat curajul să încerc să scriu scenariu sau chiar să interpretez roluri. Deşi, prima idee a interpretării unui rol nu-mi aparţine mie, trebuie s-o recunosc, ci unui prieten şi colaborator al meu, scriitorul Titus Popovici.
De mic copil, chiar înainte de a merge la şcoală, fugeam de acasă şi mă duceam la filme. Este perioada acumulării mai mult sau mai puţin inconştiente, dar care mi-a influenţat cariera de astăzi.
Sunt inginer mecanic, cum v-am mai spus. Am absolvit facultatea şi am intrat la uzină, la fel ca toţi colegii mei. Pe vremea aceea, nici nu ştiam că există o cinematografie românească! Nu pot spune că nu am văzut filme româneşti sau că eram dezinteresat total de această artă. Îl ştiam pe Ion Popescu Gopo, văzusem unul sau mai multe filme ale lui Ciulei. Dar nimic din ceea ce vedeam nu m-ar fi atras şi nu m-ar fi îndemnat să mă apuc şi eu să fac film, pentru că diferenţa mi se părea imensă între filmul românesc şi filmul internaţional, la acea vreme. Gândul de a face film nu mă preocupa. E drept, iubeam cinematograful de mic copil. De mic copil, chiar înainte de a merge la şcoală, fugeam de acasă şi mă duceam la filme. Este perioada acumulării mai mult sau mai puţin inconştiente, dar care mi-a influenţat cariera de astăzi. După ce am lucrat 2 ani la Întreprinderea de optică şi mecanică de precizie, a survenit ceva hotărâtor în viaţa mea.
În 1954 am făcut schimb cu un coleg de facultate care era repartizat la Studioul Alexandru Sahia. Schimbul l-am făcut din motive de locuinţă, de distanţă… adică din motive foarte mărunte. Ajungând în cinematografie, la început, mi s-a încredinţat serviciul tehnic. Mă ocupasem de maşini, de organizare, de aparatele de filmat.Contactul cu aparatul de filmat mi-a trezit curiozitatea. O altă veche pasiune, marea (am fost ofiţer de marină), m-a dus prin 1952-1954 către scufundările submarine. Intrând în cinematografie, în 1954, am simţit nevoia de a înregistra imagini sub apă şi de a le transmite spectatorilor.
Am început să construiesc aparate de filmat sub apă, aparate de respirat sub apă. Am devenit inovator, din acest punct de vedere, sau chiar inventator (cred că sunt unul dintre primii care am filmat sub apă şi care m-am scufundat, la mari adâncimi, cu aparate de aer comprimat de construcţie proprie). La un moment dat, am deţinut chiar recordul Mării Negre la scufundări submarine. Şi toate acestea dintr-o pasiune dublă: aceea a scufundărilor, a mării, dar şi a descoperirilor subacvatice şi a dorinţei de a transmite aceste imagini spectatorilor. Aşa am început să mă gândesc la primul subiect pe care să-l pun pe hârtie şi să-l transpun într-un film.
Erau şi unii care mi-au pus piedici directe. Toate lucrurile acestea mă dureau, dar, în acelaşi timp, m-au îndârjit.
Am propus să filmăm sub apă unor colegi de la studioul Sahia, dar m-au refuzat. Doar Virgil Calotescu a acceptat să facă un film cu mine, la Constanţa: ,,Scoicile n-au vorbit niciodată”.
În zilele când am plecat, la mare, de unul singur, mi-aduc aminte că studioul mi-a încredinţat un camion încărcat cu foarte multe materiale (butelii mari cu aer comprimat, aparate de scufundat, un aparat de filmat şi altele). Cum Virgil Calotescu a trebuit să plece din ţară, mi-a dat un scenariu scris şi m-a lăsat singur, spunându-mi: ,,Am încredere în tine că vei şti să filmezi”. Mi-a explicat rapid, într-o după-amiază, câteva date regizorale (…). Din încăpăţânare, nu mi-am pierdut curajul. Am filmat sub apă, am filmat şi la suprafaţă. Îmi amintesc gustul mării. M-am întors în toamnă cu materialul. Era primul film realizat la noi, în ţară, sub apă, despre viaţa scafandrilor, efectuat la adâncimi destul de mari, în împrejurări destul de dificile. M-au interesat apoi macrofilmările şi ca să pătrund în lumea florilor, să le filmez înflorirea sau moartea, mi-am construit un aparat perfecţionat. Am fost ajutat, în acest sens, de inginerul Marin, coleg cu mine de facultate care lucra pe atunci la studioul Sahia, şi, împreună, am pus la punct o serie de aparate speciale, aveam tot felul de idei noi şi voiam să le punem repede în aplicare. Aşa a apărut Primăvara obişnuită, experiment care a obţinut mari succese.
I-a urmat Memoria trandafirului, care mi-a adus multe satisfacţii. E o experienţă interesantă să prezinţi un film cu unele simboluri şi să observi că publicul din sală, chiar dacă nu înţelege tot ce-ai vrut să spui, îţi intuieşte intenţiile (…). În acelaşi timp, erau şi unii care mi-au pus piedici directe. La un moment dat, am fost acuzat că nu vreau să-mi învăţ un coleg de-al meu, un operator, să se scufunde cu aparatele. Şi vârsta lui şi pregătirea nu corespundeau pentru aşa ceva: respectivul operator a făcut un accident şi s-a mers atât de departe, încât am fost învinuit eu că aş fi provocat accidentul, ca să filmez în locul operatorului.
Eram foarte tânăr şi toate lucrurile acestea mă dureau, dar, în acelaşi timp, m-au îndârjit. E o trăsătură care m-a ajutat mult, pe care o păstrez şi astăzi – aceea de a nu mă lăsa înfrânt niciodată, de a merge până la capăt, de a lupta pentru tot ceea ce obţin sau voi obţine, de-acum înainte.
Momentul propriu-zis de creaţie nu apare decât atunci când cunosc bine decorul, locul filmării de a doua zi, imi cunosc bine actorii, costumele, fiecare detaliu de recuzită.
Pentru că eu sunt unul dintre acei regizori care se preocupă, din păcate, şi de organizarea filmării, până la cele mai mici detalii. Controlez totul, chiar şi obiectele de care am nevoie în acea zi. Acestea ar putea fi, mi-ar putea replica cineva, îndatoririle regizorului secund; este foarte adevărat, dar, de mai bine de zece ani, eu sunt şi propriul meu regizor secund. Pentru că acestă profesie e pe cale de dispariţie la studioul Buftea. Din păcate, în cinematografia românească problemele organizării ne obligă să sacrificăm un timp imens, în dauna creaţiei.
Dacă cineva ar sta pe margine şi ar înregistra o zi de filmare, ar ajunge la concluzia că sunt un fel de poliţist cam 30 la sută, un fel de organizator cam 30 la sută şi abia restul îmi rămâne ca timp rezervat creaţiei. Odată ajuns acasă, am nevoie de cel puţin o oră-două ca să-mi pregătesc ziua următoare. Momentul propriu-zis de creaţie nu apare decât atunci când cunosc bine decorul, locul filmării de a doua zi, imi cunosc bine actorii, costumele, fiecare detaliu de recuzită. O zi de filmare poate aduce şi situaţii hazlii, dar şi stări de iritare teribilă. În decursul carierei mele am întâlnit, la locurile de filmare, aproape totul.
Mă gândesc la nopţile cumplite din Ultimul cartuş, filmând la minus 19 grade în ger, la marginea Bucureştiului printre şine de cale ferată, cu vânt aspru, nopţi întregi, şapte nopţi de filmare; mă gândesc la Osânda, tot cu filmări de iarnă, la Căutătorii de aur, sus, pe munţi, cu 700 de oameni pe un ger straşnic ori la Mihai Viteazul, la noroiul, la mlaştina în care am stat să filmăm mai bine de trei săptămâni: figuranţi, armată, actori.
Dintre toate defectele, invidia mi se pare cea mai supărătoare. Mie îmi pare cea mai necreatoare, cea mai puţin stimulativă. Cu totul altceva înţeleg eu prin stimulare, prin competiţie creatoare. Invidia este un aspect urât, al unor caractere minore. Cred că este singurul defect pe care nu-l am. Din toate celelalte am câte ceva, mai mult sau mai puţin. Invidia o consider, indiferent unde şi cum s-ar manifesta, o formă jalnică a caracterului şi o detest.”
autor: Ştefania Agnes – studentă în anul III la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, specializarea Psihologie, UAIC Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu