Interviu cu ANDREEA RĂSUCEANU

Sursa foto: arhiva personala a scriitoarei

ANDREEA RĂSUCEANU: 

"M-am autodisciplinat, am prins acel curaj pe care ți-l dă, de obicei, sentimentul că ai  pus ultimul punct în ceea ce devine cartea ta"

 Raspunzand acestui interviu, a calatorit din nou cu tramvaiul in Bucurestiul epocal.Si-a amintit lumina scazuta, unica, a frunzelor castanilor mantulesceni.Si tot ea a fotografiat, prin substanta logosului: arhive, oameni, harta orasului transfigurat prin filtrul nostalgic al literaturii.Ma refer la ANDREEA RĂSUCEANU,  doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate (2009), care se remarca prin publicarea de cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum: Viaţa Românească, România literară, Observator cultural, Bucureştiul Cultural, Idei în dialog, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Prima ei carte, Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), este o incursiune în istoria străzii Mântuleasa, bazată pe documente de epocă, în încercarea de a descoperi sursele mitologiei bucureştene valorificate în ficţiune de Mircea Eliade. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. Cartea de faţă are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul „Vers une géographie littéraire").

Cele doua Mantulese se privesc, complice, in oglinda, in timp ce colectionara povestii adauga, cate un semn de carte, la fiecare element de atmosfera ce i se infatiseaza, la fiecare informatie istorica pe care o actualizeaza, in cheie de marturisire.
Studiaza atent franturile din puzzle-ul literelor, se imprieteneste atat cu documentele de arhiva pe care le intalneste in bibliotecile pariziene, cat mai ales cu locuitorii strazii Mantuleasa.Cu  pasiunea interpretarii si, in acelasi timp cu migala, rabdare, curiozitate descifreaza codurile geografice  prin care proza scurta  eliadesca respira indeosebi, si  literatura romana, in general.
Porneste, de fapt, de la distinctia dintre spatiu si loc pentru a accentua o viziune noua asupra textului literar (inca neexploatata in spatiul romanesc), o viziune care duce "literatura in geografie si geografia in literatura", dupa cum bine spune Collot.Si asta nu e tot.Pentru ca Andreea Rasuceanu soseste cu un tramvai in Bucurestiul epocal, continua calatoria cu acelasi "vehicul psihopomp". De aceasta data, ce-i drept, tramvaiul vizeaza plimbarea prin memoria cititorului.In acest parcurs initiatic, de la amintire, la idee si cuvant, scriitoarea surprinde, cu nostalgie, cromatica motivelor vegetale prezente la Biserica Mantuleasa. Fotografiaza, prin instrumentarul logosului,  lumina de pe frunzele castanilor mantulesceni. Inregistreaza in pagini oamenii, faptele,  intamplarile istorice ale secolului al XIX-lea, respectiv inceput de secol XX.Avand drept coordonate geografice prioritare, evident, Strada Mantuleasa si Bucurestiul lui Mircea Eliade.

Stefania Argeanu:"Literatura: un cod pe care eşti nevoit să-l descifrezi." este definitia data de Roland Barthes, (semiologul francez de formatie enciclopedica - a fost si eseist, critic, filosof și teoretician al
literaturii) în cartea Mitologii.Cum i se arata realitatea literaturii filologului Andreea Rasuceanu?Sub
ce infatisare?
 Andreeea Rasuceanu: Pasiunea mea pentru literatură e tributară unui interes timpuriu pentru tot ce e ascuns, misterios, greu de adus la suprafață, dincolo de  învelișul său. Prin urmare, cărțile și permanenta lor confruntare cu realitatea din jur au constituit încă din copilărie o constantă a vieții mele. Treptat, codul de interpretare, modalitatea de decodificare s-au schimbat, a rămas însă aceeași pasiunea interpretării. În plus, încet încet am înțeles că, de fapt, în fiecare zi a vieții noastre ne scriem propria poveste, deci însăși viața e literatură. Cred că singura realitate suportabilă, pentru mine cel puțin, e literatura.



S.A. :In articolul "S.O.S. strada Mântuleasa!", pe care l-ati publicat acum 5 ani, in editia cu numarul 486 a Observatorului Cultural, dati curs acestei confesiuni :
"Am plecat facînd la nesfîrsit acelasi exercitiu de imaginatie: cum va fi aratînd lumina aceea
incredibila care scalda salile de clasa de la scoala Mântuleasa, în toate momentele zilei, dar mai ales
în înserarea care se prelinge acum pe frunzele castanilor ce tivesc marginea strazii, în dreptul a ceea
ce a fost, pîna acum cîtiva ani, scoala lui Mircea Eliade."
Sa presupunem ca acelasi exercitiu de imaginatie va recheama.Cum credeti acum ca arata lumina
aceea incredibila, prezenta in salile de clasa a scolii mantulescene?
A.R. :Lumina a supraviețuit, firește, în zona despre care vorbim, e lumina aceea scăzută, inconfundabilă, a amurgurilor bucureștene despre care au vorbit atâția scriitori, cu amestecul de melancolie, nostalgie, un fel de sfâșiere fără obiect aparent, când ai foarte pregnant sentimentul că oricând poți aluneca într-un alt timp și rămâne captiv acolo. E și amintirea cea mai vie pe care o am despre București. Atunci când sunt departe de oraș, primul semn că mi-e dor de el e constatarea că nicăieri în lume asfințitul nu are ceva atât de sfâșietor, de greu de îndurat și în același timp de atrăgător, de seducător, ca în București. Lumina bucureșteană e o lumină despre care doar literatura poate vorbi, parte din realitatea ei.




S.A. :Pe de alta parte, aura nostalgica pe care o evocati, ma determina sa gasesc un corespondent, o
similitudine cu raspunsul pe care Mircea Eliade il ofera, la un moment dat, in cartea Incercarea
labirintului, jurnalistului Claude-Henri Rocquet, atunci cand este intrebat de catre acesta din urma:
"Din indepartata copilarie ce imagini va vin in minte?" Iar raspunsul aduce in prim-plan amintirea
unei dupa-amiezi de vara, in care reuseste sa intre in salonul care era interzis copiilor casei, pentru
ca mama scriitorului nu voia ca " imensa cantitate de jucarii sa fie vazuta de copiii ei", inainte de
momentul serbarii.Esentiale sunt propriile marturisiri despre aceasta camera misterioasa, amintire
conservata de Eliade, cand acesta avea doar doi ani si jumatate: "..Intr-o dupa amiaza de vara, catre
orele patru, familia era plecata; tata la cazarma, mama la o vecina...M-am apropiat si am intins mana, usa era deschisa.Am intrat inauntru...A fost pentru mine o experienta nemaintalnita: ferestrele aveau perdele verzi si, cum era vara, intreaga camera avea o culoare verde, ciudata, ma simteam ca intr-o boaba de strugure.Eram fascinat de lumina verde, un verde-auriu, era in jurul meu un spatiu nemaivazut pana atunci, o lume cu totul noua." (Mircea Eliade in Incercarea labirintului)
Se poate spune ca la cei doi ani si jumatate ai sai avea o curiozitate intelectuala uriasa...
A.R. : Da, e momentul unei revelații timpurii, pe care Eliade îl evocă în mai multe rânduri, pătrunderea în această cameră scăldată într-o lumină verzuie unde copilul se simte ca în interiorul unui bob de strugure. Am vorbit în cartea mea despre camera Sambo și experiența lui Ștefan Viziru, care pătrunde într-o încăpere „interzisă“, ca apoi să caute întreaga viață să retrăiască acel moment de beatitudine inexplicabilă pe care i-o inoculează senzația că a trăit un eveniment privilegiat, de neînțeles, în miezul acelei „feerii verzi“. E, de fapt, vorba despre un moment inițiatic, de acces la înțelesul profund al lucrurilor.





S.A. : In adunarea materialului necesar cercetarii literare pe care ati initiat-o, ati pornit pe urmele lui Mircea Eliade.In acest sens, ati provocat intalniri, discutii, interviuri, ati cautat imagini ale Bucurestiului epocal, semne si simboluri ale strazii Mantuleasa.
Ce sens acordati, de pilda, intalnirii cu Douglas Allen, cel care i-a fost discipol lui Eliade? Intalnire
pe care stiu ca ati consemnat-o, ulterior, in interviul din iunie 2012...
A.R. : Au fost mai multe întâlniri importante, fără de care lucrurile s-ar fi organizat cu siguranță altfel decât s-a întâmplat. Cea mai importantă întâlnire a fost cu Sorin Alexandrescu, profesorul care mi-a marcat decisiv parcursul intelectual, și pe care l-am întâlnit de asemenea într-un moment decisiv, la sfârșitul facultății, atunci când orice tânăr trăiește cu destul dramatism tot felul de stări de îndoială de sine, dezorientare, confuzie. A fost probabil una dintre cele mai importante întâlniri din viața mea, pentru că tot ce a urmat s-a legat de la sine: masteratul la CESI( Centrul de Excelenta in Studiul Imaginii), o lume cu totul diferită de tot ceea ce cunoșteam eu, foarte deschisă la nou, unde cursurile erau stimulative și interactive, unde am descoperit că, de fapt, interpretarea de text se poate face și altfel, și mai ales unde m-am eliberat de formulele stereotipe și de orice fel de prejudecăți acumulate în timpul facultății.
Au urmat, firesc:
doctoratul cu lucrarea despre Mântuleasa, cea din literatură și cea “reală“ și bursa postdoctorală în
timpul căreia am scris cartea despre Bucureștiul lui Mircea Eliade.
Întâlnirea cu Douglas Allen a fost o întâmplare fericită, de a cunoaște încă o persoană care l-a întâlnit pe Mircea Eliade, care i-a fost o vreme aproape. Îmi amintesc că discuția noastră a continuat mult după încheierea interviului. A fost foarte interesant!...

S.A. : Ce ati simtit cand v-ati intalnit cu imaginea contemporana a strazii Mantuleasa? Care a fost culoarea emotionala predominanta?
A.R. : Multă lume mi-a zis că prin cărțile mele am reușit să restitui ceva din farmecul acum pierdut al acestei părți de București. Eu cred că totul se află încă acolo, aproape intact, firește, mai puțin școala Mântuleasa și alte câteva case care au suferit unele modificări mai mult sau mai puțin reușite, dar strada nu s-a schimbat radical. Și, cum însuși Eliade puncta, Bucureștiul adevărat nu e cel 
geografic, obiectiv, identificabil pe hartă, ci acela transfigurat prin filtrul nostalgiei, al rememorării. Și mai ales al literaturii, pentru că acolo trăiesc cel mai tare locurile, acolo se scrie adevărata geografie.





S.A. : Intr-o zi soseste o scrisoare la sediul redactiei  unde d-voastra scrieti cronica de
carte.Aceasta scrisoare adaposteste o invitatie din partea "descoperitorului pietrei filozofale".Va
propun, asadar, un dialog al ideilor intre doi scriitori: Andreea Rasuceanu si Mircea Eliade.Care ar fi
primele cuvinte pe care i le-ati adresa?Ce l-ati intreba?
A.R. : Un exercițiu de imaginație foarte greu... nu știu ce aș îndrăzni să-l întreb, dar cred că aș începe cu marile întrebări, cu acelea la care cred eu că a găsit răspunsul...



S.A. : Stiu ca l-ati cunoscut pe Sorin Alexandrescu in calitate de profesor in cadrul Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti. Daca ar fi sa rezumati ceea ce ati invatat, ceea ce ati preluat de la dumnealui...

A.R. : Ar fi greu, și mult prea puțin spațiul pe care-l avem la dispoziție. Am învățat foarte mult. In primul rând despre importanța vitală a autodisciplinei și rigorii, dar și a unei permanente racordări la teoria literară occidentală. De asemenea, mi-a insuflat pasiunea pentru tot ce înseamnă interpretarea, teoria imaginii... De fapt, ne-a învățat pe toți cei care i-am fost discipoli să privim cu adevărat o imagine. Îmi amintesc un curs în care s-a discutat despre Primăvara botticelliană și care ne-a fascinat pe toți, niciodată nu ne imaginaserăm că pot exista atâtea semnificații ascunse în pictura maestrului florentin.
Am aflat o mulțime de lucruri despre Eliade, firește, am discutat foarte mult despre opera lui, lucruri
fără de care cărțile mele ar fi arătat altfel, cu siguranță.



S.A. : Ce s-a schimbat, ce s-a modelat, ce s-a cristalizat in interiorul d-voastra, in interiorul credintelor personale, in acesti ani de investigare meticuloasa a operei eliadesti- ani semnificativi atat ca numar, cat si din punct de vedere al experientei cumulate?
A.R. : În primul rând, un mod de a scrie, de a înțelege interpretarea de text, de a concepe acest raport care continuă să facă subiectul atâtor cărți, între realitate și ficțiune, dar și între autor și scrisul său.
  Am descoperit multe despre mine, despre temerile, nesiguranța, îndoielile personale, dar și despre ceea ce pot face concret, despre propriile mele forțe, ceea ce numim măsura propriului talent. Am învățat să gândesc mai constructiv și m-am autodisciplinat, am prins acel curaj pe care ți-l dă, de obicei, sentimentul că ai finalizat un lucru, că ai pus ultimul punct în ceea ce devine cartea ta. Sunt sigură că, dacă începeam cu proză, pentru că asta am scris în facultate și mi-am dorit să fac în continuare, m-aș fi oprit undeva pe drum, m-ar fi blocat îndoielile de sine, teama de eșec. Totodată, am învățat să scriu mai disciplinat, să gândesc structura unei cărți, să construiesc de fapt o carte, pentru că asta e adevărata problemă, nu dacă ai sau nu talent.

Versiunea in engleza a interviului cu Andreea Rasuceanu in Revista European Dignities, paginile 56-63: http://issuu.com/supertineri/docs/issue2_europeandignitiesjournal_sum


S.A. :  Ati simtit ca a existat vreodata sentimentul resortului, cel de formare,simultan cu cel de
deconstructie launtrica, in aceasta perioada indelungata de studiu in care centrum mundi avea drept
cuvinte cheie: Mircea Eliade, strada Mantuleasa, geografie literara?....Cum s-a manifestat -in stare
latenta, intr-o simbioza a "sacrului" cu "profanul" sau, dimpotriva, a stat doar sub semnul
cognoscibilului?
A.R. : Da, oricine scrie o carte se descompune în paginile ei, se deconstruiește pentru a redeveni el însuși și, totodată, altcineva, la sfârșitul ei. Am avut tot timpul sentimentul unei încercări, printre cele mai grele din viața mea, al unei lupte permanente.


S.A. :  Care sunt coordonatele temporale si geografice pe care ati patruns, in spiritul descifrarii labirintului eliadesc? Stiu ca ati urmat o pregatire specializata, de calitate, in strainatate...
A.R. : Au existat două stagii în timpul programului postdoctoral, la Sorbonne nouivelle- Paris 3, unde am lucrat în mijlocul unui grup de cercetare condus de profesorul Michel Collot. A fost un lucru vital pentru cercetarea mea, pentru că am avut acces la bibliotecile pariziene, dar și pentru că a existat posibilitatea contactului direct cu cercetători europeni și nu numai, dintre cei interesați în acest moment de geografia literară, geocritică, geopoetică etc.

S.A. :  In tot acest timp de formare ati avut acces la unele idei, carti, imagini, persoane pe care le-ati putut gasi doar in cadrul seminariilor, bibliotecilor de acolo?
Un exemplu, in acest sens este...
A.R. : Foarte importantă pentru mine a fost întâlnirea cu Michel Collot, cel care m-a și invitat să fac parte din grupul său de cercetare, dar și cu Marc Brosseau, sosit din Canada special pentru unul dintre seminarele noastre. Cartea sa, Des Romans-géographes, mi se pare că arată într-adevăr cât de utilă este, de fapt, această nouă metodă.





S.A. :  Dupa Bucurestiul lui Mircea Eliade- elemente de geografie literara- ar putea urma Calcutta lui Mircea Eliade sau India lui Mircea Eliade- elemente de geografie literara?
A.R. : Nu. Nu cred, de fapt. Va urma, cred, tot un studiu de geografie literară, dar puțin diferit de ce am făcut până acum.

S.A. : Cititorul unui text literar nu are acces direct la imagini, ci la cuvinte. Aşadar la o serie de reprezentări  abstracte, pe care, ulterior,  le traduce în imagini sensibile, vizibile.Citind  cartea dvs, "Bucurestiul lui Mircea Eliade",  am gasit, la un moment dat, inserata afirmatia 
lui Bertrand Westphal : " Orasul se citeste ca o carte."

Asadar, pentru a ajunge, cu ochii mintii,  la expresia vizuala este necesara existenta siglei lingvistice.

1.Putem vorbi de o camuflare a cuvantului in imagine si a imaginii in cuvant?

2.Daca "imaginile sunt povesti", asa cum spuneti in "Cele doua Mantulese", ce sunt povestile pentru
dvs.?

A.R. :Cele două întrebări se leagă. E un lucru cunoscut că fiecare imagine conține un element 
narativ, spune o poveste, la fel cum orice narațiune presupune o serie de imagini. Există narațiuni, 
povestiri concepute pornind de la o fotografie, de exemplu. Mi se pare un excelent exercițiu de 
imaginație pentru un scriitor. 

Poveștile sunt, la rândul lor, imagini. Așa cum în orice imagine e ascunsă o poveste, o narațiune, de fapt, tot așa, orice poveste presupune o succesiune de imagini mentale ce se formează concomitent cu actul lecturii  și care sunt mult mai spectaculoase - 
pentru că țin de domeniul imaginarului, mai mult decât orice imagine „reală“. 

S.A. : Lectura este, pentru omul modern, un viciu sau o osândă. Citim ca să trecem examenele, să ne informăm sau citim din profesiune. Mă gândesc însă că lectura ar putea implica şi funcţii mai
nobile, adică mai fireşti, afirma M. Eliade in Fragmentarium.Ce functii nobile in firescul lor si firesti in starea lor nobila implica lectura, pentru d-voastra?

A.R. : Am spus-o deja și eu la unison cu atâția alți scriitori, critici etc.: singura realitate suportabilă
mi se pare cea a literaturii, deci una mijlocită de lectură. Cum ar arăta viața fără lectură sau
lumea fără cărți e, deja, ceva de domeniul coșmarului. Din fericire, nu cred că oamenii vor reuși
de fapt, vreodată, să trăiască fără ficțiune. E nevoie mereu de această supapă, de o sursă de
energie și un refugiu totodată, care să facă lucrurile mai tolerabile și, mai ales, ca să ofere
acces la un sens, al lumii, al propriei existențe, fără de care am fi pierduți. Lectura e, in fapt, o
metodă de supraviețuire, printre cele mai la îndemână, și cred că tot mai mulți oameni
descoperă acest lucru.

P.S.Interviul a fost pregatit sa vada lumina tiparului "electronic" inca din  luna lui prier.Cu toate acestea, in certificatul lui de nastere va fi prezenta luna august.E cu atat mai norocos, pentru ca are doua zile de sarbatorit: cea de 12, in care a vazut pentru prima data Ceasca de Cultura ( clic aici: http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4409 ), respectiv cea de 17 august, moment in care s-a ipostaziat in versiunea din limba engleza, in Revista EUROPEAN DIGNITIES.(clic aici, la paginile 56-63: http://issuu.com/supertineri/docs/issue2_europeandignitiesjournal_sum )

Autor interviu: subsemnata,

Stefania Agnes, studenta, anul III, Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei (specializarea Psihologie), Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi