Doina Ruști: "Scriitorul să fie îndrăgostit de acel subiect, cuprins de acea curiozitate care face ca povestea să fie vie"

foto: Doina Rusti

Motto:

Ficţiunea este experiment. Când nu mai e asta, încetează să mai fie ficţiune. Niciodată nu scrii ceva dacă nu ai sentimentul că nimeni nu a mai scris lucrul acela. Că nimeni nu a mai simţit substanţa acelei propoziţii aşa. Fiecare propoziţie este o inovaţie.”

John Cheever, micro-fragment al interviului din The Paris Review (1976)

Manuscrisul fanariot. MAMICA la doua albastrele. Patru barbati plus Aurelius. Camasa in carouri. Lizoanca la 11 ani. Fantoma din moara. Zogru. Omuletul rosu.

In acceptia lui Norman Manea, este “o excelenta prozatoare, de mare talent si intuitie.” In viziunea mea, Doina Rusti – romanciera romana contemporana, profesor universitar, scenarist si regizor de film – este o fiinta daruita cu harul scrierii si harul transmiterii de povesti umane profund sonorizante in literatura, care daruieste viata, dans, sinceritate, muzica, voce, substanta intrebarilor care vin inspre ea, mizand pe textura de catifea a intuitiilor sale, pe care le privilegiaza in permanenta, dandu-le aripi, mister, natura epica. Cea care atunci cand scrie este “o pisica indragostita”, simte ca povestea sonora este predestinata doar “visatorilor incurabili”. Pentru ca detine dexteritatea, flexibilitatea de a vietui, de a se mula intr-o poveste prin multiple moduri de exprimare, reuseste sa impartaseasca celorlalti din aburul care imbratiseaza tandru conturul solar al literelor sale. Ramanand, totodata, un fidel martor al celor mai uluitoare aspecte ale vietii si o prietena a bibliotecilor, se remarca prin investigarea, in spirit detectivistic, a documentelor de arhiva. Si pentru ca traieste si mai intens decat am surprins-o eu in aceasta fotografie descriptiva din intro, pentru ca este o cunoscatoare profesionista a vietii si “a celor mai tainice manifestari ale ei”, i-am propus o confesiune in compania unei cesti culturale, scriitoarei Doina Rusti.

_____________________________________________________________________

 “Numai adevărații cititori știu ce însemnă să citești trei sferturi de carte.”

Doina Rusti

“ Cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata a fost sa invat sa citesc.”

Mario Vargas Llosa

_____________________________________________________________________

foto: coperta romanului Manuscrisul fanariot

Stefania Argeanu: Care  este sensul expresiei  "Din dragoste de carte", pentru  Doina Rusti?

Doina Ruști: Expresia asta îmi aduce aminte de marea mea frică, de pe vremea copilăriei. Pe-atunci, dacă auzeam pe cineva vorbind despre dragoste de carte, vedeam imediat înaintea ochilor un elev îngropat în exerciții de algebră.  Și m-apuca o groază cumplită la gândul că n-o să fiu niciodată printre acei inși cuprinși de dragostea pentru învățătură. Eram atât de înfricoșată, încât nici nu mai vedeam propria-mi iubire pentru citit. Cărțile pe care le devoram erau din altă lume, nu exprimau acea dragoste de carte pe care mi-o băga toată lumea pe gât. Alegeam cărțile, de cele mai multe ori pe ascuns, nu pentru că mi-ar fi interzis cineva, ci pentru că nu voiam să le împart cu nimeni. Abia târziu, după ce expresia asta se terfelise rău de tot, am realizat că și eu aveam dragoste de carte. Dragostea mea.

Care este, de fapt, menirea cărților?  

Să te scoată din vid. Adeseori oameni cad acolo, într-o zonă în care nu mai există inspirație, curiozitate sau poftă intelectuală. E un fel de buzunar de senator, un sertar pe care nu-l mai deschide nimeni. Singura cale de-a scăpa e să iei o carte și să treci de la un capăt la altul. In interiorul ei începe o viață, care are infinit de multe fețe.  Iar în alt sens, e și cel mai scurt drum spre sufletul altuia.

Vă mai aduceți aminte care este acea carte care a deschis și, ulterior, influențat gustul pentru lectură?

“Mihail, câine de circ” a fost prima mea carte serioasă și contaminatoare. Ea este poarta. Am dat de ea întâmplător și-am citit cam trei sferturi. Numai adevărații cititori știu ce însemnă să citești trei sferturi de carte. Printr-un concurs de împrejurări, cartea a dispărut, lăsându-mă cu ochii în soare. Toate încercările mele de a o regăsi au eșuat. Nu pentru că s-ar fi topit de pe suprafața pământului, ci pentru că ori de câte ori porneam în căutarea ei, găseam altă carte. Așa am prins gustul trădării, care este cu totul altul când vine vorba despre trădarea cărților. Este ca potențiatorii alimentari, ca bucățica de ciocolată dăruită de altul. După 20 de ani am citit finalul romanului Mihail câine de circ. Într-o vară toridă, stând în picioare într-un anticariat.

Ce descoperiți, ce învațați de la cuvinte ?

Tu crezi că la întrebarea asta se poate răspunde pe scurt? Ha-ha!

_____________________________________________________________________

“Am trecut prin biblioteci mari, copleșitoare, modernizate. Dar când mă gândesc la bibliotecă, îmi vine în minte imediat Biblioteca Academiei de pe vremuri. Avea o sală largă (sala 1) cu peretele dinspre răsărit făcut din geamuri. Acolo am trăit marile descoperiri, aruncând din când în când un ochi spre grădină.”

Doina Rusti

,,Graţie ficţiunii, suntem mai bogaţi sufleteşte şi suntem diferiţi, fără a înceta să fim aceiaşi. Ne dizolvăm în ea şi ne multiplicăm prin ea, trăind mai multe vieţi decât cele pe care le avem şi pe care le-am putea trăi dacă am rămâne izolaţi în veridic, prizonieri ai istoriei."

Mario Vargas Llosa, Adevarul minciunilor  

_____________________________________________________________________

În spirit imaginar și inventiv, ce credeți că  este/ ar fi dispusă să ofere literatura, din dragoste de carte, celui/celei ce s-ar apropia de ea intr-un moment încețoșat al vieții?

Depinde de ceață. Dacă este norul ăla cenușiu, din cauza căruia nu mai poți să vezi încotro se îndreaptă lumea, atunci cărțile pot să fie busola care-ți lipsește. Dar dacă ceața este narcotică, este posibil ca acea carte pe care-o iubești să-ți dea aripile de care are nevoie orice drogat.

În câte limbi vorbesc cărțile?

Fiecare carte cu norocul ei. Unele nu vorbesc decât în limba maternă. Altele vorbesc și pe Google Translate.

În câte limbi vorbește o carte cu romanciera, scenarista, regizoarea  Doina Rusti?

Sunt un cititor de romane. Citesc în română. Cel mai des. Când eram tânără, citeam în latină. Am tradus Plaut, poemele lui Pico de la Mirandola. Am citit simboliștii în franceză. Citesc știrile în engleză. Uneori, în momente de maximă depresie deschid Homer, în greacă, și traduc câteva versuri.

Descrieți-mi imaginea celei mai frumoase biblioteci în care ați pășit vreodată/ de curând.

Sunt multe. Cred că prima dintre cele mari a fost la Bologna. Nu sala de lectură, care e banală, ci drumul până acolo, curtea, coridoarele, inclusiv cămăruța în care era sechestrat doctorandul medieval înainte de a-și susține teza. Am trecut prin biblioteci mari, copleșitoare, modernizate. Dar când mă gândesc la bibliotecă, îmi vine în minte imediat Biblioteca Academiei de pe vremuri. Avea o sală largă (sala 1) cu peretele dinspre răsărit făcut din geamuri. Acolo am trăit marile descoperiri, aruncând din când în când un ochi spre grădină. La un moment dat sala a dispărut, transformată în încăperi mici, meschine și urât mirositoare. Nu m-am mai dus.

_____________________________________________________________________

“În momentul de față, câștigă, iarăși, teren povestea complicată, împănată cu artificii. Aș miza pe faptul că, niciodată, omul n-o să-și piardă gustul pentru mister și complicații epice. Cât privește formula, aici chiar se întâmplă lucruri…”

Doina Rusti

,,Ceea ce suntem ca indivizi, ceea ce am vrea să fim fără a putea în realitate, fiind astfel obligaţi să inventăm şi să ne imaginăm- istoria noastră secretă- numai literatura ştie să povestească.”  

Mario Vargas Llosa, Adevarul minciunilor  

,, Rădăcina tuturor istoriilor este experienţa celui care le izvodeşte, trăitul e sursa oricărei ficţiuni. Asta nu înseamnă, desigur, că un roman ar fi întotdeauna o biografie disimulată a autorului său; ci că, în orice ficţiune, chiar şi în cele iscate de imaginţia cea mai debordantă, este posibil să găseşti un punct de plecare, un nucleu intim, legat visceral de o sumă de trăiri ale celui care a pus-o pe hârtie.(...) Invenţia chimic pură nu-şi are locul în domeniul literar. Aşadar, toate ficţiunile sunt arhitecturi înălţate de fantezie şi de măiestrie pe baza unor anumite fapte, persoane, împrejurări care s-au întipărit cândva în memoria scriitorului şi i-au declanşat fantezia creatoare, care, cu punctul de pornire în acel nucleu, a construit o lume întreagă, atât de bogată şi de multiplă, încât uneori rezultă aproape imposibil(...) să mai recunoşti în ea acel material autobiografic ce i-a fost temelia şi care este, sub un anumit aspect, legătura secretă dintre orice ficţiune şi aversul ei situat la antipozi: realitatea reală.”

Mario Vargas Llosa, Scrisori catre un tanar romancier

_____________________________________________________________________

Care este sentimentul predominant în timpul scrierii unei cărți, dar după finalizarea acesteia?

Când scriu, sunt o pisică îndrăgostită. După ce termin, ajung un fel de fotoliu uzat, care de—abia dacă mai păstrează forma pisicii.

Păstrați o amintire aparte momentului (din 2009),  în care ați primit Premiul Uniunii Scriitorilor?

O amintire despre vanitate. După ce-am primit diploma voiam să am o poză cu momentul respectiv. Dar nimeni nu-mi făcuse. Până la urmă a venit un tip, care s-a oferit să-mi vândă niște poze. Avea un CD cu multe fotografii de la eveniment și cerea un preț care, pe-atunci, mi se părea mare. Totuși am cumpărat pachetul, iar acasă am descoperit că nicio poză nu era cu mine.

Ce conotații au, pentru dvs., recunoașterea, aprecierea, premiile?

Când iei premii, nu te mai iubește nimeni. Când nu iei premii, te transformi în rățoi moțat. Când nu iei premiile pe care crezi că le meriți, devii un fel de gladiator. În toate cazurile, e și bine și rău.

Care sunt veștile pe care vi le transmite "Manuscrisul fanariot" din bogăția de itinerarii (geografice, fiintiale, literare) cărora le dă curs și care culminează cu inima cititorului? Dacă ați fotografia acum această stare, ce ar conține?

Un fes plutește pe apa Dâmboviței într-o zi de vară bucureșteană, în timp ce un bărbat tânăr, îmbrăcat cu o jachetă turungie, face pași temători. În jur totul e topit în lumina de iulie. În afară de haina lui și de umbra unei fuste care mișcă tufele de boz.

_____________________________________________________________________

“Pentru mine, construcția se află pe primul loc. Îmi place să povestesc. Îmi place să scriu. Filmul este o modalitate de-a povesti  si un joc, între multe altele.”

Doina Rusti

,, Jocul de-a literatura nu e unul inofensiv. Rod al unei intime insatisfacţii faţă de viaţa aşa cum este, ficţiunea e la rândul ei prilej de nemulţumire, de frustrare. Iar asta se întâmplă fiindcă cel ce, prin lectură, trăieşte o mare ficţiune, revine la viaţa reală cu o sensibilitate mult mai ascuţită faţă de limitările şi imperfecţiunile ei, aflând din acele măreţe fantezii că lumea reală, viaţa trăită sunt infinit mai mediocre decât cele inventate de romancieri.”

Mario Vargas Llosa,   Scrisori către un tânăr romancier  

_____________________________________________________________________

Cum priviți întâlnirea dintre carte și cititor, din calitatea de scriitor?

Cititorul? Nu este fratele meu. Ci amantul așteptat.

Cum vă raportați la noile tehnologii? Există o narațiune, un dialog, o poezie, o regie, un scenariu între literatură/ carte, cititori/public și internet?

Internetul a șters multe bariere între scriitor și cititori, dar a și vulgarizat puțin relația. Pe internet, toți suntem scriitori. Nimeni nu citește, ci crede că este citit.

Care sunt valentele scenaristicii, regiei contemporane, in contextul in care tehnica evolueaza accelerat?

Ca toate lucrurile făcute de om, și filmul este un joc. Iar marile jocuri nu țin cont de tehnică, ci se folosesc de ea. Din fericire, astăzi e destul de ușor să fii la curent cu noutățile, să-ți iei cel mai nou program de editare video, de exemplu. În ceea ce privește moda poveștii, aici, aș spune că fiecare trebuie să țină cont de natura lui epică. Minimalismul e mort. În momentul de față, câștigă, iarăși, teren povestea complicată, împănată cu artificii. Aș miza pe faptul că, niciodată, omul n-o să-și piardă gustul pentru mister și complicații epice. Cât privește formula, aici chiar se întâmplă lucruri…

Care este rostul, destinul sunetelor, intr-un univers incercat de voluptatea imaginilor?

Ca întotdeauna: muzica generează dansul.

Când auziți sunetul răsfoitor, iscoditor, ispititor al paginilor unei carti, la ce vă gândiți prima dată?

La trecut.

Ce mesaj aduce, cu sine, parcurgerea unei povești scrise?

Glumești?! Fiecare poveste aduce trei mii de mesaje diferite.

Dar în cazul unei povești sonore ( mă refer, îndeosebi, la spectacolele de teatru radiofonic)/ sau al unei povești-scenariu de film, care sunt "darurile" pentru  ființa care are răbdarea de a privi, de a asculta și a da un sens personal mesajului primit?

E mai greu să faci o poveste radiofonică. E mai simplu s-o receptezi. E frustrant că nu poți să vezi. Cred că povestea sonoră este doar pentru visătorii incurabili.

_____________________________________________________________________

“Romanul este o construcție care presupune planuri detaliate.”

Doina Rusti

“Romanul este forma, cuvant si ordine, inainte de a fi continut.”

“Viata mai inseamna, deci, si asta: fantezie, verb, vis insufletit, literatura.”

Mario Vargas Llosa

_____________________________________________________________________

Ce amintiri, ce semnificatii, ce ecouri acordați teatrului radiofonic, respectiv radioului?

Am ascultat, nu demult, Pisica verde de Elise Wilk, o realizare radiofonică de Mihnea Chelariu & Mădălin Cristescu, ceva foarte impresionant, în primul rând ca expresie, pentru că fiecare personaj era ca un cântec. Dar, repet, povestea sonoră este foarte greu de făcut.

Care este tonul întâlnirii dintre scris, regie, profesorat, pentru dvs.?

Toate acestea sunt moduri de a trăi într-o poveste, dar, pentru mine, construcția se află pe primul loc. Îmi place să povestesc. Îmi place să scriu. Filmul este o modalitate de-a povesti, iar pentru mine, un joc între multe altele. Cât despre profesorat - mă întâlnesc din când în când cu niște prieteni tineri pe care încerc să-i învăț ceva din ceea ce eu știu să fac. Tocmai de-aia, îmi plac doar cursurile practice.

Care sunt punctele cheie pe care e necesar să le stăpânești cu o așa îndemânare, astfel încât trecerea de la cititor la scriitor  să fie una reușită?

Nu știu. Ca cititor, vreau ca o carte să mă uluiască. În situația de scriitor, caut căile spre partea cea mai uluitoare a lumii.

A fi cititor nu e o stare condiționată imperativ de cea de a fi scriitor, însă starea de a fi scriitor, a simți povestea și a avea harul împărtășirii ei este condiționată intr-un fel, de un stadiu anterior și, în continuă formare, de cititor?

Nu. Dar dacă da, e nasol. Rău de tot. Pentru oricine.

Scriitorul își aprovizionează reflexele stilului său literar din atmosfera cărților pe care le- a citit,  pe care le citește în permanență?

Scrisul altuia este o amenințare și uneori, mai ales la tinerețe, un handicap. De povara aceasta nu se scapă decât prin exercițiu. Ești contaminat de un scriitor - fă rescrieri, din opera lui, până scapi! Deși, în lumea actuală, aceasta nu mai este o problemă, după cum nici cea a epigonilor ori a plagiatorilor. Totuși, pentru mine, contează. Când numărul epigonilor mei se înmulțește, de regulă, caut altă formulă.

Ce cărți preferate aveți, la care povești vă întoarceți în permanență? Dintre cărțile prezentului, care a(u) reușit să vă capteze atenția, emoția, curiozitatea, nerăbdarea de a o citi/ de a le citi imediat?

Recitesc periodic Faulkner (Absalom), Céline (Moarte pe credit). Am avut perioada prozei sud-americane. Am citit, la vremea lor, pe nerăsuflate, o sumă de cărți dintre cele mari, și-am să numesc doar câteva: Ulisse (Joyce), Demonii (Dostoievski), Oameni de porumb (Asturias), Un veac de singurătate (Marquez), Conversația la Catedrala (Llosa), Numai Dumnezeu și noi (Michel Folco), Dezonoare (Coetzee), Pădurea norvegiană (Haruki Murakami). Recent, am înghițit multe cărți proaste, dezamăgitoare, plictisitoare, călduțe sau doar interesante ca subiect - toate foarte lăudate. Ultima carte buna: Falconer (Cheever).

_____________________________________________________________________

“Nu e important daca facem sau nu o buna impresie, conteaza ce simtim cu sufletul.”

“Treaba mea este sa observ oamenii si nu sa ii judec.”

“Este posibil ca, într-o analiză finală, o fiinţă umană să obţină perfecta înţelegere a unei alte fiinţe umane? Putem investi timp enorm şi energie în eforturi serioase pentru a cunoaşte o altă persoană, dar în final, cât de mult ne putem apropia de esenţa acelei persoane? Ne convingem că cunoaştem bine cealaltă persoană, dar ştim cu adevărat ceva important despre cineva?”

Haruki Murakami

_____________________________________________________________________

 În afară de timpul acordat documentării romanelor, cursurilor, prin bibliotecă/ biblioteci, ce alte activități, implicări, acțiuni, gesturi, atitudini, comportamente definesc profilul scriitorului, în accepția dvs.?

Un scriitor este un om ca toți oamenii. Nimic din ceea ce fac ceilalți n-ar trebui să-i fie străin. Are nevoie să trăiască intens, pentru că scriitorul se pretinde a fi un cunoscător al vieții, al celor mai tainice manifestări ale ei.

Ce presupune, de fapt, actul scrisului?

Plăcerea de-a construi.

Când, cum se scrie cartea: din amintiri, notații consecvente sau selective intr-o agendă care funcționează pe post de pre-sertar al cărții, din imaginile, sonoritățile, căutările, întâlnirile fiintiale și destinațiile benefice, inregistrate cu ageritate în condica minuțioasă, detaliată, elaborată sau succintă a creierului, în fața colii albe de hârtie, în imediata apropiere a word-ului, la intersecția dintre timpul ocupat și timpul liber, de mână cu inspirația sau lasandu-te inspirat(a) în cel mai neașteptat moment?

Romanul este o construcție care presupune planuri detaliate. Cel mai greu este să găsești un subiect care n-a mai fost scris. Apoi, lucrul cel mai important, după părerea mea, este ca scriitorul să fie îndrăgostit de acel subiect, cuprins de acea curiozitate care face ca povestea să fie vie.

În ce măsură contează să asculți cartea care vorbește în tine, chiar înainte de a fi scrisă?

Este important. Perioada de gestație are rol principal. Dar nici să stai prea mult cu ea în suflet nu e bine. Te poți plictisi înainte de a începe să scrii.

Interviul a fost realizat de Stefania Argeanu

Autor: Stefania Argeanu

Sursa: Stefania Argeanu