LA MULTI ANI, ADRIAN BERINDE!

LA MULTI ANI, ADRIAN BERINDE!

Dupa ce traiesti pe deplin, fie si un crampei din marturisirile artistului Adrian Berinde sau din
melodiile, poemele, imbratisarile luminoase ale culorilor pe panzele ce-i poarta numele (depinde de pe ce palier al chemarilor incepi propriile-ti cautari), sub semnul identificarii, regasirii, rezonarii intense, la nivelul constiintei si constientizarii sinelui, matricei sufletului, ceva din configuratia ta launtrica se modifica, pentru totdeauna, cu aceeasi precizie pe care o ai in clipa in care trasezi delimitarile si distingi intre o pagina alba de hartie si o pagina locuita,traita, simtita, pe teritoriul careia, ai exersat litere, cuvinte, insiruirea unei povesti, pulverizarea esentelor fructate, abundent-floral-lemnoase, cu accente albastre, ca dupa o insiruire de ploi albastre, trecerea unei culori, pastrarea vie a unui sentiment, caruia doar asa i-ai gasit durata si sens, in efemeritatea, fragilitatea existentei si a volumului de intrebari si raspunsuri, pe care le simti cum stau la coada vietii tale, nemaidandu-ti pace. Transmitandu-ti ca ceva important pentru tine, pentru propria ta cunoastere cu instrumentarul sufletului, are intaietate si ca, undeva, in miezul acestui proces captivant, de (re)intalnire si privire ochi in ochi cu celalalt din tine, se gaseste rostul a ceea ce indelung cautai.

_________________________________________________________________________


“Experienta vietii iti ascute simturile mai mult decat parcurgerea volumelor din zece biblioteci.”


“Sa vorbim despre cea de-a doua pasiune a dvs.: muzica. Cum a inceput?
- Intr-un mod absolut intamplator. Ma-ntorsesem odata acasa (acolo, la mine, in Elvetia), era
intr-o duminica dupa-amiaza, si m-am dus in atelier, sa pictez. In atelierul meu de pictura - unde miroase tot timpul a uleiuri si a vopseluri, lucru care e foarte "excitant" pentru mine - am
descoperit ca toate pensulele mele erau uscate, pentru ca, asa cum niciodata nu mi se intamplase, uitasem sa le spal de vopsea inainte de a pleca. Si atunci, ca sa fac ceva, am luat un creion si, in loc sa desenez, am inceput sa scriu. Toate piesele de pe primul meu album - "Absent" - s-au scris acolo, in duminica aceea, si chiar daca nu stiu muzica, am auzit in mintea mea cum suna fiecare piesa. Cand scriu versurile, aud deja si muzica.”

Secvente citate din interviul realizat de Corina Pavel, impreuna cu Adrian Berinde, pentru
Formula As, anul 1999, numarul 351


"Menirea mea este ceea ce urmeaza. Si tot ce fac de acum înainte vine de la sine. Nu fac nici un
fel de efort. Pentru că dacă e efort, e bai. Efortul şi concentrarea îţi iau energia. Te fură. De ce să faci greu, când poţi să faci simplu? Am învăţat să stau la coadă, am învăţat să nu mă mai bag cu maşina, am învăţat să nu mai înjur, am învăţat să iubesc, am învăţat să mă deschid, am învăţat să trăiesc, să simt oamenii (râde: aici sunt profesor), am învăţat să iau de mână, am învăţat să mă las luat de mână. Astea le-am învăţat. Şi-atunci e simplu. Şi mi-e mult mai bine".


Marturisire a cant-autorului Adrian Berinde, din interviul acordat in 2011, cu ocazia lansarii
povestii muzicale “Azil”, Magdei Brebenel, autor Certitudinea
_____________________________________________________________________________


A fi prezent acum si a iubi deplin, cu generozitate si cu o daruire profunda, rezolvarea ecuatiei
numita experienta-pamant


Te afli, din nou, fata in fata cu desfasuratorul tau de zi cu zi, care alterneaza cu suportul plin de
viata al paginilor aburind de atata traire, cunoastere de sine, versuri care dispun de o libertate
totala, care ofera aripile, incurajarile si increderea de care sufletul tau are nevoie, sub forma unei imbratisari line, pentru a invata cum sa-ti decodifici propria lume interioara. Poate ca de-aici rasare si sursa dilemei : nimeni nu ti-a mai scris, nu ti-a mai vorbit, nu ti-a mai cantat si nu ti-a mai pictat atat de clar, atingand, in dansul vorbelor sale culminante, apogeul "i"-ului, cu toate simtirile, cu toate starile, definirile, descrierile, creionarile senzatiilor, certitudinilor,
nesigurantelor, fricilor, acceptarilor, chiar daca cunoasterea acestora, in adevarul si profunzimea lor, doare, sfasie, tranteste, tasneste, provoaca negatii, schimbari bruste ale atitudinii interioare, tocmai acolo unde daruirea, implicarea, iubirea, sunt mai mari, mai infinite, casa sufletului si casa vietii tale. In fata unor asemenea tablouri, scoase la viata prin sinceritatea, claritatea, precizia cuvintelor folosite, ceea ce acorda densitate substantei cromatice care locuieste penita si directia ei, in geografia tainica a paginii, a panzei, se iveste prilejul pentru ca tacerile de altadata sa ti se destainuie, dupa ce ti-au dansat destul la tine in cap, declansand cascade, avalanse, ecouri. Cu o iubire imensa. Din inima unei iubiri imense.
Nu intotdeauna ne apropiem de ceea ce conteaza cu adevarat pentru noi, atunci cand ne aflam
sub semnul unor stari comode. Mai degraba, iritatiile, nedumeririle sufletului, percutantele,
recurentele stari de incomoditate, ne ofera startul intr-un asemenea demers. De cele mai multe
ori, suntem atat de orbi si de surzi, incat ascundem esentialul, tot ce stim despre noi, preferand
incertitudinea.
Te afli, din nou, fata in fata cu miezul cartii de poeme preferate. Si nu stii cum sa reactionezi.
Cum sa imbraci, in sunete, scrisul a ceea ce simti si doresti sa transmiti. Fiziologia timpilor de
reactie, care ar trebui externalizati, acuza o somnolenta, o latenta, un blocaj (pr)intre etajele
sinelui, in sensul de amutire, care iti aminteste de switch-urile inchise din ADN-ul nostru, cu
toate ca, paradoxal, in microcosmosul fiintei tale, ritmurile isi accelereaza intensitatea, vocea,
timbrul de emisie. Si, astfel, te regasesti "adormit/ de atata zburat,/de atata visat", trecand printr-un ocean de emotii, reverii, contemplari.
Si daca am inversa "vremea tacerii din urma", chemarile, uitarile, molesirile, in asa fel incat sa
predomine "timpul destul de iubit si de oameni", reactivand iubirea sanatoasa a cristalelor de
soare, din adancuri, la suprafata rasaritului vietii?
Se prea poate, cu siguranta, sa impingem intunericul cu mii de vieti inapoi, accesand energia
Pamantului benefic!...Iar pentru ca binele, bunatatea, bunastarea spiritului sa devina realitate,
avem nevoie incontinuu de inca "o mie de flori", de inca "o mie de ploi", "o mie de nori", de
"apa si culoare" din..."umarul stang", de prietenia cerbilor, de gingasia, nobletea porumbeilor si  de toate celelalte "animale desenate de foc", revenite in vazduhul plapand. Cheia salvarii, iesirii din Apocalipsa este la indemana, in vers, in verb, in realitatea actiunii pornite cu sufletul, in a fi prezent acum si a iubi deplin, cu generozitate si cu o daruire profunda. Este ceea ce imi transmite universul liric, literar si sonor berindian, iar dupa o asemenea intalnire nu ai cum sa mai ramai la fel. Continui existenta: dar altfel, DOAR ALTFEL. Descoperind, in tonurile solare, picante, luminoase, proaspete, de frezie, agar, cafea, mosc alb, in notele-inima ale florilor de portocal, insotite de pigmentii cedrului, coacazelor negre, iasomiei si in notele de varf ale extractului de absint si a anasonului verde, cand frumusetea devine un gest, cand parfumul, culoarea, sunetul, cuvantul redevin o singura energie, se-ngâna si-ti raspund. 
La multi ani, Adrian Berinde! Cu reverente si aprecieri infinite, cu toata inima, pentru Adrian
Berinde, de la Stefania Argeanu.
______________________________________________________________________________


fiecare chip își va găsi locul

Frumusețea ne vindecă de dezastru.
Tămăduire mult prea îndepărtată...
Cuvânt privit, fără să fie auzit,
care acum capătă culoare...
Pustiului ne redau nenumite ruine,
ca și cum n-am fi părăsit niciodată această esență fără chip.
Instabilitate, dorință, apropiere...
O nouă naștere ne face să ne întoarcem
și ne amintește urletul tăcerilor noastre.
Nemurirea nu mai știe unde să se ascundă.
O privire de copil, care nu mai știe unde se găsește
într-un pustiu care își înțelege absența...
În abisul fără margini, fiecare chip își va găsi locul.
O nouă naștere ne face să ne întoarcem
și ne amintește unde duc tăcerile noastre.



OMUL-ÎNGER

O rană în aripa stângă
Mă ține captiv pe Pământ.
În zbor, m-am lovit de o stâncă
Și-aștept dimineața, plângând.

Voisem a fi printre oameni,
Să-nvăț să iubesc și să râd,
Să adun din culorile lumii,
Ca apoi să le țes într-un gând,

Mă îmbăt din lumina Luminii,
Splendoare căzută din Soare,
Iar noaptea să prind cornul Lunii,
Lunecând, împreună, pe mare.

Nu e nimeni să-mi vindece rana,
Ca apoi toate astea să-ntâmple,
Desenate cu sânge pe pana
Ce-mi coboară alene pe tâmple.

Ochii mei au albit neputința
De zburare spre ceruri din nou,
Înspre somn mă-ngăduie ființa
Și mă strigă pe nume-n ecou.

Dimineața-i aici! Și mirarea
M-a trezit, fără aripi, la viață.
Din oglindă-mi zâmbește cătarea
Unui înger, ce-n om se răsfață.

Suntem oameni și-n visele noastre
Vom fi îngerii nopții din noi,
Adormiți, vom zbura înspre astre,
Amintindu-ne drumu’-napoi.



ÎNTÂLNEȘTE-MĂ

Mă îmbrac într-o umbră nevăzută de soare,
Ca să prind vântu-n brațe,
Luna-n cap să-mi coboare,
Să mă vezi fără ochi, cum miroase a mare,
Cum miroase și vara, adunată-n căldare.
Ne vom scrie pe urmă amintiri ce-or să fie,
Iar pe cele trăite ți le las numai ție.
Corpul meu e-ntuneric,
Gândul meu e lumină.
Cad păsări albastre și se sting fără vină,
Cad și vorbe din nouri, care-s plânse pe față,
Se întorc înspre ceruri și apoi se răsfață.
Să mă tragi înspre marea
Cea din valuri dospită,
Că-i atât de frumoasă, că se cere vorbită.
Întâlnește-mă-n apă, întâlnește-mă-n rouă,
Întâlnește-mă-n iarba care râde când plouă!
Ia-mă, Soare, de mână și tu, Lună, pe umăr!
Să dansăm printre stele,
Care ard fără număr.
Vom fi stele pe cer sau ploaia de vară,
Vom fi roșul din maci într-un lan de secară,
Vom fi zâmbet de prunc în pântec de mamă,
Ce se roagă de îngeri, să le ceară pomană.
Răscolind în adâncuri, mirosind a văpaie,
Vom fugi din orașul care-i cât o odaie.



Îngeri soldați
Ca un praf de trăire ce-mi furtună în suflet,
Văd a lumii scânteie, petrecându-ne viața.
Nu e țipăt de rouă să nu-i simt întruparea,
În pădure sau munte, ce-mi acoperă fața.
Cântă cercuri de cer cu Pământul în brațe
Și, odată cu noi, ni-l învârte spre stele.
Suntem îngeri-soldați cu lopata în spate
Și, săpând după Soare, rătăcim printre ele.
Sarcini mari am primit, pogorându-ne aici,
Mii de vieți am topit pentru ceea ce vine.
Doar oglinzile Terrei ne-au făcut foarte mici
Și dormim vălul Umbrei ce în gheare ne ține.
Dar trezi-ne-om cândva, poate nu acum, nu aici,
Vom simți frații noștri cum prin sânge ne umblă
Și spăla-vom Pământul de dureri și de frici.
‘Poi, topi-vom prin foc orice urmă de Umbră.
Suntem îngeri-soldați prinși în straturi de viață,
Semănați printre oameni, făr’ ca nimeni să știe,
Și-asudăm cu năduf să desprindem din gheață
Tot ce-i mort, ce la viață își dorește să-nvie.


Un simplu nod pe ață
Secretul dimineții m-aduce treaz la viață,
Șoptindu-mi la ureche: „Nu te culca la loc!
Rămâi în echilibru pe firul tău de ață!
A fi-ul tău de-acum nu-i parte dintr-un joc.”
Așa-mi șoptește gândul ce mintea-l găzduiește:
„Ai Soarele în tine. De ce să-ți fie frică?”
Doar să închid un ochi și marea îmi vorbește
Și mă înaltă-n mine, în lumea asta mică.
„Descalță-te de dogme și de-amintiri cărunte!
Sunt doar al umbrei scâncet, ’napoi să te întoarcă,
Să nu-ți vezi strălucirea ce-o porți la tine-n frunte
Și albul infinit din suflet să ți-l stoarcă.
Iubirea-ți fie casă și zâmbetul – lumină,
Pe-al existenței drum să nu te poticnești!
Sunt râuri, mări și munți ce-n fața ta se-nchină
Și lumii-ntregi, în brațe, să i te dăruiești.
Acum înseamnă Tot... și toate-s pentru tine.
Trăiește-l și respiră-l cu tot ce va veni!
Ființa ta e locul unde-i Atât de Bine
Și drept rămâi ca stânca, până se va sfârși.
Apoi vei fi din nou a Sursei bucurie.
Secretul dimineții te-aduce iar la viață
Și vei urla la inimi, ce inima ta știe,
Că moartea nu-i decât un simplu nod pe ață.”



Memento
Coboară pe scara ce duce în tine
Și caută locul din care-ai venit!
Nu-i doar un vis – e drumul spre Sine
Prin ghearele Umbrei ce te-a împietrit.
În tine sunt toate ce-au trecut și vor fi,
Picătura de rouă te-a iubit, ca să doară.
Coborând mai adânc, vei vedea și vei ști
Cum din Soare te-ai smuls și-ai fost Tu, prima oară.
Și apoi, grațios, ai venit pe Pământ,
Să înveți să iubești drumul zilei spre seară,
Iar în noapte să arzi, prin al tău legământ,
Întunericul alb, ca din trup să-ți dispară.
Coboară pe scara ce duce-n Lumină!
Vei găsi inimi sparte de-ale vieților valuri.
Printre lacrimi vei ști că nu-i nimeni de vină
Și-ți vei smulge destinul, ce-i strivit între maluri.
Pune-ți săbii și scuturi în căruța de gheață
Și înalță-ți privirea înspre Cel-Care-Ești,
Ca în lupta cu Umbra-ți, să învingi dimineață
Și pe suflet să-ți scrii mii și mii de povești.
Să înveți că nu-i Soare mai puternic ca tine,
Tu ești Totul din toate care-au fost și-au să vie,
Că Iubirea ți-e mama ce în brațe te ține
Și-un drum nou să-ți croiești, călărind pe vecie.
Ești Secundă și Spirit, care bat deopotrivă
Cu a ceasului cheie atârnată de gât.
Ora ta-i cât o viață, ce din viață te strigă,
Tu ești totul din toate care sunt pe Pământ.
Iar când crezi c-ai ajuns în a lumii căldare
Și vezi umbrele Umbrei care-ți mușcă din mațe,
Nu uita că ai fost și vei fi cel mai tare
Dintre cei care dorm cu Lumina în brațe.


ATÂT DE BINE
Am ochii închişi de-atâta lumină
Şi-n capul meu doarme un fluture alb,
Mi-e somnul prin preajmă
Și-aşteaptă să vină.

Mi-e inima soare şi-n stropi de cristal
Se prelinge o clipă ce n-o mai vedem
Şi se-mprăştie-n valuri,
Ca lovită de val.

Am ochii închişi de-atât de aproape,
În capul meu zboară un fluture alb.
Sunt eu,
Mă grăbesc să-mi adorm pe pleoape.

Atât mi-e de dor de secunda ce vine,
O clipă ce trece şi-o aşteaptă pe alta.
Mi-e atâta de dor de un bine de bine,
Mă împinge din spate şi spre soare mă saltă.

Şi departe în zare se mai vede colina
De pe care zburam, când eram doar un fulg.
Mă trezeam în lumina
Ce vorbea s-o ascult.

Sunt o parte din nemărginirea albastră,
Sunt o faţă de Om din o mie de stele
Şi de mult mă-mpletesc
Printre florile mele.


Am selectat din frumoasa carte de poeme a cant-autorului Adrian Berinde, “DUMNEZEU
RADE SINGUR”, publicata in 2017, la Editura Media Image.

___________________________________________________________________________

Textul “La multi ani, Adrian Berinde!” este pregatit de Stefania Argeanu pentru Adrian
Berinde.

Din resturi de timp

Bun venit

Ana

Sursa text : Stefania Argeanu
Autor : Stefania Argeanu
Sursa foto : din arhiva personala a artistului Adrian Berinde

Adrian Berinde este nominalizat la Premiile Radio România Cultural

Excelenta veste pe care doresc sa o impartasesc cu dvs., la Ceasca de Cultura de astazi,
anunta ca : Adrian Berinde este nominalizat la Premiile Radio România Cultural. Artistul
este nominalizat la categoria „muzică” pentru albumul ARCAN, împreună cu volumul de
poezii „Dumnezeu râde singur”. Echipa Republic Production a înregistrat și produs acest
album in ianuarie 2017.
Ediția a XVIII-a Galei Premiilor Radio România Cultural va avea loc pe 19 martie 2018, la
Teatrul Odeon din București și va marca cele mai importante reușite ale culturii din anul 2017.
Felicitări, cu toata inima, pentru aceasta nominalizare, maestre Adrian Berinde!
_________________________________________________________________________________


Radio România Cultural va premia luni, 19 martie, pe scena Teatrului Odeon, cele mai
importante reuşite ale culturii din anul 2017.
Juriul de specialitate a făcut cunoscute nominalizările la cele opt categorii de premii
(literatura, teatru, film, arte vizuale, stiinta, educatie, muzica, implicare civica) care vor fi
acordate în cadrul celei de-a XVIII-a ediţii a Galei Premiilor Radio România Cultural :
https://radioromaniacultural.ro/gala-premiilor-radio-romania-cultural-2018-nominalizarile/

_________________________________________________________________________________

  

   

 Serveste textura, aroma, gustul direct din Ceasca de Cultura :      http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=5144


Primul martisor al primaverii 2018 vine in intampinarea inimilor noastre cu o veste care
transmite o colosala bucurie, atat publicului, audientei, grupurilor de fani si ascultatori, cat si
noua, redactorilor, jurnalistilor, reprezentantilor mass-media care iubim sa scriem, din pasiune,
cu energie tonica, despre fiintele daruite cu har si cu o extra-capacitate emotionala, sociala,
psihologica, de a traduce cu intelepciune, sensibilitate si profunzime realitatile inconjuratoare,
imediate, frecventate, pe intelesul tuturor. O astfel de fiinta este traducatorul, terapeutul,
pictorul, scriitorul, inepuizabilul Adrian Berinde, despre care imi doresc sa scriu continuu,
perpetuu.
De indata ce ajunge la tine, universul muzical berindian declanseaza, in matricea fiintei, dorinta
de progres in fenomenul auto-cunoasterii, de a initia, de a sonda, de implicare, cu toate fortele
infinitului, in munca “de-a vaslitul impreuna, prin a vietilor val”, intalnind “aprinsa faclia”, in
timp ce “ O ploaie de soare inundă câmpia”, aducand, pe “celestele maluri” motivatia de a
continua explorarea sinelui si la alte etaje, ghidati fiind de constientizarea resurselor, energiilor
inepuizabile de care dispunem. Citind si, ulterior, recitind cartea de poeme “Dumnezeu rade
singur”, pentru ca este inevitabil sa nu-ti doresti sa te reintorci intr-un loc luminos,
incandescent, preferat, cum este “taramul – lumina”, simti culoare, soare, sunete benefice,
curcubee imense care emana parfum de stele, ceruri albastre-smarald, cu reflexii movii,
trimitandu-ti vorbe, conexiuni, regasiri, identificari, o multitudine de intrebari si raspunsuri
care ti se articuleaza echilibrat, sonor, concis.


Cant-autorul se autodefineste astfel : "M-am născut la graniţa dintre colinde şi ceardaş, la 5 ani
după moartea lui Stalin. Pe mine nu m-a deranjat chestia asta, pentru că era o duminică însorită
în Oradea la acel început de Mai. Unde mai pui că eram şi primul născut dintre cei trei băieţi pe
care ai mei au considerat de cuviinţă să-i aducă în călătoria asta prin viaţă.
M-au dat la şcoală, dar nu mi-a plăcut pentru că mă plictiseam. Şi mă tot gândeam cum să fug:
de la şcoală, de acasă, din ţară. Până la urmă am făcut Artele Plastice la Cluj şi am fugit.
Ceauşescu trăia.
M-am oprit tocmai în Elveţia, ştiam bine franceză, aşa că mi-am aşezat cartierul general la
Moudon pentru vreo 20 de ani. În Elveţia, totul e aliniat la boloboc, oamenii, regulile, casele,
peisajul, tot. Şi printre elveţienii orânduiţi perfect, ce puteam eu să fac, nepricepându-mă nici la
vaci, nici la ceasuri?! Am făcut ce-am ştiut eu mai bine. Am pictat.
La un an după acomodare, am făcut prima expoziţie personală la o galerie din centrul
Lausanne-ului. În 3 săptămâni s-a vândut toată şi am câştigat mai mulţi bani decât puteam să
îmi imaginez la ora aia. Aşa am înţeles că nu am dat cu oiştea-n gard, dimpotrivă, sunt pe
drumul meu cel bun. Am trăit cu, pentru şi din pictură o bună bucată de viaţă, mai bine de 20
de ani. Şi mi-a plăcut. Făceam aproape în fiecare an câte o expoziţie personală la Lausanne,
Estavayer-le Lac sau Avry Fribourg. Doi ani mai târziu, am expus pentru Amnesty Internaţional
la Payerne, Paris. La o expoziţie-concurs la Vevey, la care au fost artişti plastici din mai multe
ţări, mi-au dat Premiul I. Participam la expoziţii internaţionale de grup, nici nu mai ţin minte
câte. Mâncam pictură pe pâine. Centrul Cultural Francez George Pompidou mi-a scos şi o carte
poştală cu un an înainte de lovitura de stat din România. Eram doar în creştere.
Numai că într-o bună zi, mi-am dat seama că nu mai îmi vine să pictez, mă săturasem cumva.
Aşa că m-am sucit în cap, am luat un creion şi am început să scriu. A ieşit poezie.
A ieşit şi muzică şi la 5 ani după primul zâmbet al lui Iliescu a ieșit Absent, primul meu album
de muzică, pe care l-am înregistrat în studioul pe care îl construisem între timp în Cluj-Napoca,
Studioul Taurus. Aşa am început cu muzica … Şi dacă tot m-am apucat, trebuia să o fac ca
lumea, nu? Anul următor, am lansat al doilea CD, Negru de fum, apoi au urmat Vertical, Captiv
în inutil, Albaştri după ploi şi, în sfârşit, în zilele noastre, Azil.
Am cântat pe scene mici şi mari, în club, în aer liber, la festivaluri, în concerte televizate aproape
un an, la începutul acestui secol, am cântat în Cirque du Soleil în Canada, în spectacolul
Varekai. M-am întors şi muzica mea s-a auzit pe radio, la televizor, în case de oameni cu sufletul
deschis spre lumea pe care o imaginez eu. Prietenii mi-au spus că se fac şi băieţi frumoşi pe
muzică mea
Nu pot decât să îi cred pe cuvânt, pentru că eu între timp am mai avut ceva treaba: am făcut
nişte emisiuni de radio, am scos un volum de versuri – Captiv în inutil, am regizat o piesă de
teatru după o nuvela a lui Cehov – Salonul 6 şi un videoclip, am condus câţiva ani Clubul
Prometheus, am făcut prima mea expoziţie de pictură în ţară la invitaţia Delegaţiei ONU în
România, am mai manageriat ceva evenimente culturale, campanii publicitare, gale. "
La categoria MUZICĂ au fost făcute următoarele nominalizări: soprana Adela Zaharia, pentru
vocea excepțională și pentru reușitele ei, la nici 30 de ani, pianista Dana Ciocârlie pentru
lansarea integralei pieselor pentru pian solo, de Robert Schumann, și compozitorul și
poetul Adrian Berinde pentru albumul ARCAN, împreună cu volumul de poezii „Dumnezeu
râde singur”.



“ARCAN

Secunde se zbat
Să devină o oră
Și orele curg
Înspre capăt de zi.
În chinuri se nasc
Anii prinși într-o horă,
Ca un dans de ninsoare,
Peste tâmple-argintii.
Și în cercuri de viață,
Măsluite de stele,
Curg poveștile noastre
Înnădite-n noian,
Ca un val care sparge
Capul strâns de zăbrele,
Ce de veacuri își plânge
Trupul prins în Arcan.
Suntem sclavi pe Pământ,
Îmbătați de himere,
Suntem carne-n ființă,
Cu miros de absurd,
Deopotrivă iubim
Dansul jalnic de iele
Și cerșim îndurare
De la Zeul cel Surd.
Vise cad, vise vin
Și se vând în Lumina
Milenarilor aștri,
Ce se sting an de an.
Vise vin, vise cad,
Se aruncă-n Nimic,
Să-și acopere vina
C-au rămas prizonieri în Arcan.
Făcători de-ntuneric
Și ciopliți din speranțe,
Năuciți de oglinda
Ce ne-nvăluie-n Sine,
Ne-aruncăm înspre ceruri,
Care sunt mai albastre,
Ca scăparea să vină
De la Cel Ce Nu Vine.
E jale în ceruri
Când zeii se ceartă,
Ca a sorții izbândă
Peste oameni să fie.
Rând pe rând, se aruncă
Pe-a Pământului poartă
Și ne joacă la cărți
Moartea care ne-nvie.
Ne-au creat fără scop,
Fără țintă-n destin
Și acum trag de noi.
Cine poate să scape?!
De-nvieri, și de morți,
Și de suflet ne țin,
Prin grămada de vremi,
Prinse-n tolbă la spate.
Ei ne spun când e bine
Sau când totul e-n van,
Ei ne țin prinși cu sfoară
În a teatrului viață
Și mai râd, când ne zbatem
În celestul Arcan,
Doar sătui mai adorm,
Prefăcându-ne-n gheață.”


“Extatic

O ploaie de soare inundă câmpia,
Vâslim împreună ale vieților valuri,
La capăt de drum stă aprinsă faclia
Ce ne-așteaptă de mult pe celestele maluri.
Rătăcit-am prin Soare și prin burtă de Lună
Și-am țesut nemurirea în al inimii scâncet,
Încercând mii de vieți, pentru una mai bună,
Din portalul ceresc - în al mamelor pântec.
Și acum respirăm, învățând să iubim,
Corpul nostru-i o mască care râde când plânge,
Răscolind existența într-un singur sublim,
Pân’ la ultima clipă, ce Eternul o stinge.
Ochii noștri se-nchid în tărâmul Lumină,
Doar atunci prindem aripi și gândim infinit
Și zburăm înspre Cel-Ce-Așteaptă să vină,
Căutându-l pe Eu într-un rând nesfârșit.
Și atunci, împreună, prin a vieților val
Vom vâsli stropi de soare ce inundă câmpia,
Regăsi-ne-om cu toții pe-a tărâmului mal,
Întregindu-ne-n Unul, ce născu nemurirea.”


“Memento

Coboară pe scara ce duce în tine
Și caută locul din care-ai venit!
Nu-i doar un vis – e drumul spre Sine
Prin ghearele Umbrei ce te-a împietrit.
În tine sunt toate ce-au trecut și vor fi,
Picătura de rouă te-a iubit, ca să doară.
Coborând mai adânc, vei vedea și vei ști
Cum din Soare te-ai smuls și-ai fost Tu, prima oară.
Și apoi, grațios, ai venit pe Pământ,
Să înveți să iubești drumul zilei spre seară,
Iar în noapte să arzi, prin al tău legământ,
Întunericul alb, ca din trup să-ți dispară.
Coboară pe scara ce duce-n Lumină!
Vei găsi inimi sparte de-ale vieților valuri.
Printre lacrimi vei ști că nu-i nimeni de vină
Și-ți vei smulge destinul, ce-i strivit între maluri.
Pune-ți săbii și scuturi în căruța de gheață
Și înalță-ți privirea înspre Cel-Care-Ești,
Ca în lupta cu Umbra-ți, să învingi dimineață
Și pe suflet să-ți scrii mii și mii de povești.
Să înveți că nu-i Soare mai puternic ca tine,
Tu ești Totul din toate care-au fost și-au să vie,
Că Iubirea ți-e mama ce în brațe te ține
Și-un drum nou să-ți croiești, călărind pe vecie.
Ești Secundă și Spirit, care bat deopotrivă
Cu a ceasului cheie atârnată de gât.
Ora ta-i cât o viață, ce din viață te strigă,
Tu ești totul din toate care sunt pe Pământ.
Iar când crezi c-ai ajuns în a lumii căldare
Și vezi umbrele Umbrei care-ți mușcă din mațe,
Nu uita că ai fost și vei fi cel mai tare
Dintre cei care dorm cu Lumina în brațe.”


“ÎNTÂLNEȘTE-MĂ

Mă îmbrac într-o umbră nevăzută de soare,
Ca să prind vântu-n brațe,
Luna-n cap să-mi coboare,
Să mă vezi fără ochi, cum miroase a mare,
Cum miroase și vara, adunată-n căldare.
Ne vom scrie pe urmă amintiri ce-or să fie,
Iar pe cele trăite ți le las numai ție.
Corpul meu e-ntuneric,
Gândul meu e lumină.
Cad păsări albastre și se sting fără vină,
Cad și vorbe din nouri, care-s plânse pe față,
Se întorc înspre ceruri și apoi se răsfață.
Să mă tragi înspre marea
Cea din valuri dospită,
Că-i atât de frumoasă, că se cere vorbită.
Întâlnește-mă-n apă, întâlnește-mă-n rouă,
Întâlnește-mă-n iarba care râde când plouă!
Ia-mă, Soare, de mână și tu, Lună, pe umăr!
Să dansăm printre stele,
Care ard fără număr.
Vom fi stele pe cer sau ploaia de vară,
Vom fi roșul din maci într-un lan de secară,
Vom fi zâmbet de prunc în pântec de mamă,
Ce se roagă de îngeri, să le ceară pomană.
Răscolind în adâncuri, mirosind a văpaie,
Vom fugi din orașul care-i cât o odaie.”
_________________________________________________________________________________

Adrian Berinde, cant – autor


Va propun sa ne imblanzim asteptarile, ascultand muzica sub semnul careia se imbratiseaza
frezia si anasonul verde, pigmentand, cu generozitate, cosmosul, rasaritul vietii cu extractul de
absint, marca a glasului inconfundabil a lui Adrian Berinde.

Dumnezeu rade singur 

  Sa nu ma-ntrebi...

Cine stie?

_________________________________________________________________________________

Textul “Adrian Berinde este nominalizat la Premiile Radio România Cultural” este
pregatit de Stefania Argeanu pentru Ceasca de Cultura.


Sursa text : Stefania Argeanu
Autor : Stefania Argeanu
Sursa foto : din arhiva personala a domnului Adrian Berinde & Radio Romania Cultural

Terapeutul regasirilor : ADRIAN BERINDE

Poetica vorbelor gaseste un bland corespondent in poetica muzicii din inima lui, acolo unde intalnesti: literatura, dans, filozofie, pictura, teologie, armonii sonore, creatie si compozitie artistica, formule de matematica superioara, interogari divine, linii fine, discrete de dialog, amplificate de viata autentica a cuvintelor, care declanseaza, pornind din timpane si ajungand pana la arterele sufletului, capacitatea de a asculta povestea cartii, dublata de capacitatea, rabdarea, disponibilitatea de a-i simti starea.
Intre cele doua coperti azurii ale spatiului de desfasurare, texturat de corpul parfumat al paginilor, care poarta si acum semnul olfactiv al intalnirii proaspete cu tiparul, intre cele doua aripi-rotocoale de fum interstelar ale cartii DUMNEZEU RADE SINGUR.
Aici regasesti nu doar 24 ani muzicali, 24 de ani literari, 24 de ani din existenta luminoasa a omului si artistului Adrian Berinde, ci si insasi viata sa launtrica, viata cuvintelor berindiene, exteriorizata cu generozitatea-i si iubirea-i definitorie, pana la vederea maxima a esentialului si dincolo de vazutul nevazutului, ajungand la destinatia verbului substantivizat al propriei deveniri: a vedea cu inima - vederea inimii.
Starile sufletesti ale universului liric berindian, profund sonorizant(e), sunt surprinse gradat, in etape, ca-ntr-o devenire, trecand, vietuind, calatorind treptat, prin statiile: Absent, Negru de fum, Vertical, Captiv in inutil, Albastri dupa ploi, Azil, Atat de bine, Arcan, Dansul din oglinda, Cuvinte cioplite in fum, pentru a se reintoarce in POEME, aspect sustinut si de numele dat capitolelor cuprinsului si ordinea in care acestea intra in scena cartii.

Opera, creatia artistica a lui Adrian Berinde depaseste infinitul interpretarilor literare, muzicale, antropologice, fiind cea mai suava, mai plina de viata, de soare si culoare, dar si cea mai veridica, rezonanta, autentica, durabila declaratie de dragoste a fiintei catre fiinta insasi, a artistului catre artist, a omului catre Dumnezeu. Ascultandu-l, intalnesti cosmosul, cu cele mai ravnite galaxii, cu un alfabet irepetabil al exprimarii sentimentelor, trairilor, emotiilor universale, in care se vor regasi succesorii astri milenari. Este un artist-scriitor, un terapeut al regasirilor (de sine si nu numai), un pianist al cuvintelor desavarsite, pline de duh, pe care doar el are abilitatea de a le darui, de a le picta sonor sub semnul cheii sol, de a le rosti, de a le numi si denumi, de a le da o identitate si de a le reda, prin recuperare si constientizarea propriilor sensibilitati cromatice inaltatoare, o alta identitate, in acelasi timp, de a le face recognoscibile printre destinele infinitului. Ritmul cu care intelesurile unei singure melodii ti se developeaza pe traseul geografic al neuronilor si afectelor, echivaleaza cu registrul parcurgerii unei carti bune, cu substanta. Cu fiecare noua si distincta auditie, mai adaugi o noua carte umana la radacinile devenirii, o carte, ale carei pagini le-ai parcurs cu voluptate, in maniera sinestezica -vizual, olfactiv, gustativ, kinestezic, rational, emotional -, de ale carei personaje te-ai simtit (inter)conectat, vrajit, atras, sedus, indragostit, regasindu-te. Imbratisat cu Muzica. Multumita lui Adrian Berinde.

Adrian Berinde este cea mai recenta intalnire a mea- hotaratoare, esentiala, muzicala, literara, psihologica, din primii mei 25 de ani culturali de viata, de existenta, de traire si adulmecare a vazduhurilor anotimpurilor. Marea mea descoperire. Marea mea intalnire. Marea mea regasire. Da, declar: nu ma mai satur ascultandu-l, ascultandu-i muzica, versurile, sutele de pagini de poeme, parfumul glasului inconfundabil: profund, persistent, picant, seducator, in care se resimte intens, sub semnul luminozitatii dulcege-amarui, extractul de absint, imbratisarea calda a freziei si-a anasonului verde. De aceea vi-l recomand si dvs., la Ceasca de Cultura de astazi. Cu reverente si aprecieri inmiite, cu toata inima, pentru Adrian Berinde, de la Stefania Argeanu.

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=5139

 UNDE ERAI?

MAI DEPARTE...

BUZUNARUL CU VREMI

SA NU MA-NTREBI

DIMINEATA

_______________________________________________________________


Fiinta ta din mine


Doar umbra ta pe perna si pasii tai prin casa

Imbraca o secunda din ce putea sa fie.

Ca zgomotul Luminii ce-si face loc pe masa,

Ne-mprastiem prin lume, ca nimeni sa nu stie.


Dansam acelasi vals pe Cartea Vietii Noastre –

O rescriam cu-o mana si cu-alta ne iubeam.

Si daltuiam in mintea cioplita-n alabastre

Atatea lumi ascunse, ce numai noi stiam.


Prin corpurile noastre destainuiam secrete,

Cu-a inimilor cantec ne zbenguiam pe Soare -

Si nu ne era somn, si nu ne era sete,

Doar asteptam Lumina pe noi sa se pogoare.


Si am zburat de mana spre-a cerului menire,

Ne-am transformat in vulturi si-n munti de diamante.

Cu fiecare clipa am stins o nemurire

Ce si-a plouat balsamul pe serile galante.


Cand inima-ti batea, a mea statea deoparte,

Prin ochii tai traiam tot ce putea sa fie,

Doua perechi de aripi, captive intr-o Carte,

Asteapta inceputul, cand toate-or sa invie.


Nu stiu pe unde esti, nu te-am vazut de-o viata,

Doar sufletul ti-l port lipit de mana stanga.

Si-asa vom hoinari pana spre dimineata,

Cand fiinta ta din mine in brate-o sa ma stranga.




Pe drumul meu


O mie de ingeri imi arata cararea

Ce-am deschis-o in suflet, ca un drum spre apus.

Din senin, un fior imi surprinde uitarea,

Cum ca toate sunt spuse, cand nimic nu s-a spus.


Cu umbre de ingeri desenate pe fata,

Deapan ghemul de viata inceput de demult,

Diamante-n culori atarnate pe ata

Imi vorbesc de iubire, iar eu tac si le-ascult.


Mii de ingeri vazut-am, susotind intre ei,

Cu urechea tintita inspre cantecul meu.

E un cant despre toate, despre noi, daca vrei,

Despre cat suntem Oameni si cat Dumnezei,


Despre soare si viata, ca un dans intr-o roata,

Despre zambetul meu, presarat cu mistere,

Infinitul din suflet mai incearca sa poata

Sa adune acum toate vietile mele.


Si-am pleacat spre apus cu desaga in spate,

Calarind cai albastri, ce scuipau foc si para.

Infinitul sunt Eu si gonesc spre Departe,

Mii de umbre m-asteapta sa le fac sa dispara.


Vor mai trece si veacuri, vor mai trece milenii,

Pan’ trezi-ne-om cu totii intr-un Sine sublim,

Doar atunci vom calca pe-ale mortii vedenii,

Ca in vis s-o uitam si in foc s-o topim.



Saruta-ma


Saruta-ma, acum cat mai e vreme!

Pamantul se cutremura sub noi,

Un pumn de explozibil

Se-mprastie prin vene,

A-ntepenit si timpul... si s-a oprit la doi.



Celalalt


Cine esti tu, care-mi spui cum sa merg,

Cum sa umblu prin viata si cum sa petrec,

Cum sa ard, cum sa cant pe silabe de gand,

Cum sa fluier la stele far' sa scot un cuvant?

Cine esti tu?



Unde erai?


Acum am invatat sa zbor

Si sa visez ca-s rupt din Soare,

Nimic din ce-a fost nu mai doare,

Suntem doar stele calatoare.

  


EA

In capul meu e-o lume ce-i muta fara tine,

In strai de sarbatoare se-aduna cand vorbesti.

Din corpul stramt mai plec spre mana ce ma tine,

Sa-mi deseneze chipul, atunci cand ma iubesti.


Nu mai e niciun zgomot, doar timpul sta pe loc,

Incremenit e cerul, prin pleoape te respir,

Te-as vinde mie toata, de-am fi la iarmaroc

Si m-as trai in tine, si m-as trezi-n delir.



Cartea lumii


Cu picioarele-n mare si cu capul in nori,

Las nisipuri celeste sa ma spele pe fata,

Luna-mi stinge in par un sarut inspre zori

Si cu Soarele-n maini, rasarim dimineata.


Campu-i verde pe Luna, ceru-i galben pe Marte,

Niciun zgomot nu cade din astralul abis,

Doua pietre-planete pe ascuns scriu o Carte,

Susotind intre ele despre... care ce-a scris.


Si ma lasa sa vad Cartea Lumii deschisa,

Inceputuri ce-au fost, inceputuri ce-or fi.

Le citesc de o viata - cea din viata desprinsa

Si-o respir in fiinta-mi, cate vreme-oi mai sti.


Daruitu-mi-au mie Cartea Inimii-Soare,

Ca s-o scriu mai departe, far’ sa sar un cuvant.

„Aminteste-ti de ziua cand erai doar o floare

Si cu-a stelelor lacrimi te stropeam pe Pamant!”


Si-o voi scrie in foc, si-o voi scrie in apa,

O voi spune pe gura, chiar si mut am s-o cant,

S-o auda o lume ce din tremur se-adapa,

Ca din toti cati Am Fost, tu esti ceea ce Sunt.


Viata ta mi-o traiesti si pe-a mea ti-o respir,

Impreuna vom scrie Cartea fara-nceput.

Stransi in brate-om trai viata asta-n delir

Si pleca-vom spre Casa, fiindca-Aici n-am mai vrut.

SIMPLU, DOI


Prin vene imi curge din sangele tau,

Privirea mi-e stinsa de ceea ce vezi,

O inima alba se-arunca in hau,

Nimic din ce simt nu e ceea ce crezi.


Dinainte sa fim, te traiesc, respirand

Parfumul de stele ce miroase a tine.

De-o mie de ori ne-am nascut, incercand,

Ratacindu-ne goi prin a lumii destine.


M-am ascuns printre stropi, ca sa-ti vad intruparea,

Eram ploaia de vara dinainte sa fii.

Si vasleam printre nori, sa-ti respir rasuflarea,

Primul gand pe Pamant, eu ti-am fost - ca sa stii!


Ard cercuri de foc, stranse-n ochi, intre pleoape,

Ne gasim pe pamanturi innoptate de val,

Pieptul tau strange-n el pulsul meu care bate

Si din toti, numai noi numaram abisal.


Scrie-ti pasii pe suflet si-ntre aripi ma strange,

In a pietrei vorbire vom fi Unul din nou!

Inceputul nu doare, inceputul nu plange,

E mai simplu in doi prin a vietii ecou.



Atat de bine


Am ochii inchisi de-atata lumina

Si-n capul meu doarme un fluture alb.

Mi-e somnul prin preajma

Si-asteapta sa vina.


Mi-e inima soare si-n stropi de cristal

Se prelinge o clipa ce n-o mai vedem

Si se-mprastie-n valuri,

Ca lovita de val.


Am ochii inchisi de-atat de aproape,

In capul meu zboara un fluture alb.

Sunt eu,

Ma grabesc sa-mi adorm pe pleoape.


Atat mi-e de dor de secunda ce vine,

O clipa ce trece si-o asteapta pe alta.

Mi-e atata de dor de un bine de bine,

Ma impinge din spate si spre soare ma salta.


si departe in zare se mai vede colina

De pe care zburam, cand eram doar un fulg.

Ma trezeam in lumina

Ce vorbea s-o ascult.


Sunt o parte din nemarginirea albastra,

Sunt o fata de Om din o mie de stele

Si de mult ma-mpletesc

Printre florile mele.

Acel calator


M-a trezit intamplarea intr-un tren parasit,

Era trenul cu ani,

Anii care-au apus si cei care-au venit,

Calator fara bani,

Calator fara ani.


Prin fereastra murdara si manjita de maini,

M-am vazut alergand.

Fugaream cerbii mei si cadeau printre nori

Porumbeii arzand.

Eram inca plapand.


Soarele ma tinea cu o mana de cap,

Mai crescusem o zi,

Eram pruncul-minune si le veneam de hac

Celor care taceau orice-ar fi,

Orice-ar fi.


Calaream animale desenate de foc –

Erau prietenii mei.

Fiindca-n barca lui Noe nu mai aveam loc

M-am ascuns printre Ei,

In caruta cu Zei.


M-au tras la sorti, ca-ntr-un joc de noroc

Si-am cazut pe Pamant,

Ochii mei s-au aprins din vazutul in foc

Si cititul in gand.

Eram inca plapand.


Trenul se napustea prin padurea de ierni,

Obosit si mirat,

Ca mai creste in el cineva adormit

De atata zburat,

De atata visat.


Dar de fiecare data, mai cresc o mie de flori,

Mai trec o mie de nori,

Mai numar o mie de ploi.

Sufletul imi este apa,

Culoare din umarul stang,

Pe o mie din noi incercand,

De o mie de ani alergand.


Adrian Berinde, cant-autor


_______________________________________________________________

Textul "Terapeutul regasirilor: ADRIAN BERINDE" este pregatit de Stefania Argeanu pentru Ceasca de Cultura.

http://adrianberinde.ro/

Sursa text : Stefania Argeanu
Autor : Stefania Argeanu  
Sursa foto : din arhiva personala a domnului Adrian Berinde