Stefania Argeanu in dialog cu Ioana Maria Lupascu, la o Ceasca de Cultura

Ioana Maria Lupascu : “Iubindu-ne, ne luam unii pe altii ca atare,

asa cum suntem”

Partea I a interviului

Intalnirea cu pianista Ioana Maria Lupascu pastreaza ceva aparte, inedit, miraculous,
inaltator, in sensul parcurgerii saltului propriei autocunoasteri. Ceva din savoarea
esentelor fructate, abundent – florale, catifelate, cu dorite accente exotice. Ti se
dezvaluie increzatoare, profunda, misterioasa, cu o abilitate colosala de a imprima,
forta, clapelor pianului, si de a o transmite, inspre public, conform ritualului
simetriei compozitionale, cu o gingasie impregnata de o vioiciune atipica, in care se
imbina zapada timida cu un imens, solar, calduros curcubeu de vara, dansul
picaturilor de ploaie cu frenezia boabelor de cafea care se preschimba, pe parcursul
intalnirii cu duritatea rasnitei, devenind, din prezente galagioase, o pudra fina,
abundent aromata. La fel cum, in urma buchetului de seva al boabelor de cafea,
proaspat rasnite, ramane dara de note olfactive, urma, care anunta o delicioasa,
caramelizata, calda licoare, la orizontul mic - dejunului rasfatat, tot asa, in urma
auditiei unui concert sustinut de talentata Ioana Lupascu, memoria launtrica se
imbogateste, de fiecare data, altfel, pe un palier distinct si atat de ofertant, de generos
pentru evantaiul de emotii sonore, definit de bucurie, liniste, acuratete purificatoare,
de care inima, spiritul au atata nevoie! Ceea ce s-a si simtit in spectacolele recente,
sustinute de indragita pianista - “Greatest Love Songs” (14 februarie), Recitalurile
extraordinare“Mozart” si “Mozartissimo” ( din 30 ianuarie si 3 februarie), “Pianul cu
poeme” (3 februarie), ce s-au desfasurat la Filarmonica Paul-Constantinescu –

Ploiesti, Opera Brasov si la Centrul Cultural Reduta.

______________________________________________________________________
“Imi doresc mereu ca, atunci cand cant, mama si tata sa fie mandri de mine si sa le placa. Este,
deci, vorba de un spatiu ceresc, pentru ca ei, amandoi, nu mai sunt pe pamant. Si, imi mai doresc,
ca si ingerasului meu sa ii placa ce fac. De fiecare data.”
Ioana Maria Lupascu
______________________________________________________________________



Stefania Argeanu :  - Iti propun, sa dam startul acestui dialog, cu denumirea titlului unui
spectacol de teatru radiofonic, pe care l-am ascultat recent, in premiera, care mi-a sustras
atentia si, care, deschide multe usi, multe chei de intrare in oceanul descoperirii sinelui :
“Diamantele sunt carbuni care s-au pus pe treaba”, de Paweł Demirski.
Tie ce iti transmite aceasta insiruire de logosuri : “Diamantele sunt carbuni care s-au pus
pe treaba”?

Ioana Maria Lupascu : - Iti raspund prin alt citat…..Aurul in foc se caleste. Si apoi prin altul, care este finalul poeziei “Stergarul”, pe care o recita, mereu, Daniela Nane, in spectacolele noastre : “ pe cale orice lucrare este buna, dar cine ia stergarul, acela … ia cununa. “



S. A. - Exista vreo diferenta de perceptie, de atmosfera si comunicare, atunci cand sustii un
concert cu pianul in aer liber, in comparatie cu acelasi program artistic sustinut, insa, intrun
cadru inchis ( ca de ex. spatiul de desfasurare al unui teatru, al unui muzeu, al unui
palat)?
I.M.L. -In aer liber, am mai putin perceptia publicului, conteaza foarte mult sonorizarea, lucruri care nu se intampla intr-o sala inchisa. Dar, asta nu inseamna ca nu imi place sa cant in aer liber, ba chiar foare mult. Simt un anumit sens al libertatii, care ma incanta, enorm, in concertele care nu sunt limitate de pereti. Pe de alta parte, eu sunt obisnuita sa controlez totul, din varful degetului si din clapa, iar in aer liber, controlul il impart cu cel de la butoane si depind de nivelul lui de experienta, de cunoastere, care rar este pe masura experientei mele.


S.A. - Copacii, aerul, soarele, trilurile pasarilor cantatoare sunt adjuvantii unui spectacol
cultural, atunci cand acesta are ca spatiu de intindere, decorul natural al unui parc, al unei
gradini impregnate de buchete de iarba proaspata si felurite flori?
I.M.L. - Sunt intotdeauna. Tin minte, acum doi ani am inaugurat, impreuna cu Daniela Nane,
amfiteatrul Casei Artelor Bucuresti. Era sfarsitul lunii august, eram pe inserat in aer liber si
ea recita Balada Margaritarului, de Victor Eftimiu . Cand a spus “ Si pasarile-i canta durerea
mea de veci”, s-au auzit pasari tipand.
Uneori, soarele nu e neaparat un adjuvant si, nu atat din punctul de vedere al caldurii, cat al
ochilor. Am cantat cu ochelari de soare la ochi. Vantul, alte dati, darama partiturile . .. Iarba si
florile bucura ochii si inima. Adierea vantului, in copaci, mangaie.


S.A. - Daca ar fi sa te gandesti la urmatorul tau proiect muzical, ce loc, care sa rezoneze cu
mesajul a ceea ce doresti tu sa transmit, ai alege?
I.M.L. - O sala mare, cu siguranta!


S.A. - Exista vreun loc, vreo arhitectura mai mult sau mai putin urbana, pe teritoriul careia ti-ai dori, cu predilectie, sa inscrii unul din momentele tale artistice?
I.M.L. - Sa stii ca eu sunt deschisa oricarei provocari, insa, imi place sa cant pe piane adevarate si, mai ales, pe piane bune. Si nu toate spatiile permit aceasta. Eu insami am povestit, deseori, ceea ce spunea maestrul meu, Lazar Berman si, anume, ca nu exista piane proaste, ci doar pianisti prosti, insa, evident, aceasta era o replica dura si reala, data pentru vesnicii nemultumiti, cei care isi gasesc scuze pentru incompetenta lor, gasind vina pianelor. Stii, cei care se scuza, n-am facut cutare sau cutare lucru, ca nu poate pianul. Nu este adevarat, daca ai scoala, ai control si stii, din orice pian, sa faci ce trebuie.Scoala rusa, cea invatata de mine in cei cinci ani de studiu cu Lazar Berman, te invata asta si, crede-ma, am cantat pe tot soiul de …cazaturi, sa le spun asa, si am reusit sa fac mult peste ceea ce parea ca poate pianul. Este scoala
touchéului. Dar, in realitate, un pian bun te inspira, face orice iti doresti si, ce nu faci, nu faci
doar ca nu poti tu sau nu ti-ai imaginat, caci pianul este capabil de orice.
Totusi, sa raspund si mai exact…. Mi-as dori si imi doresc mereu ca, atunci cand cant, mama si
tatal meu sa fie mandri de mine si sa le placa. Este, deci, vorba de un spatiu ceresc, pentru ca
ei amandoi nu mai sunt pe pamant. Si, imi mai doresc, ca si ingerasului meu sa ii placa ce fac.
De fiecare data.


S.A.  - Ce corelatie dainuie intre starea de spirit a artistului-concertist in timpul daruirii unui
concert publicului si “starea de spirit” a (profilul) locului in care va performa?
I.M.L.  - Ca si oamenii, locurile sunt impregnate cu o anumita energie, energia celor care il
frecventeaza, energia intamplarilor, sentimentele lasate de cei ce au trecut pe acolo. Cel mai
adesea, in timpul concertului se face destul de usor si repede conectarea cu divinul, dar sunt si
sali incarcate de umbre, unde nu este atat de usor si ai de invins acest intuneric nevazut, dar,
clar, prezent. Exista, uneori, si oameni extrem de negativi cu care trebuie sa canti; nu ma refer
la cei pe care ii aleg, ci la cei care vin la pachet cu locul sau cu concertul respective, si nici asta
nu este usor. Pana acum, multumesc ajutorului lui Dumnezeu, am reusit, de fiecare data,
chiar in conditii de lucru, extrem de vitrege.
Dar, cel mai des, ma imprietenesc cu sala, cu publicul si cu pianul, si totul se percepe ca o
oprire a timpului. Pare ca timpul sta pe loc si o vibratie inalta ii ia locul, acea vibratie este cea
care ii face pe cei din sala sa plece mult mai fericiti acasa, descatusati, emotionati, cu o
alta stare. Multi avem sufletul acoperit de tracasarile zilnice, ca sa nu mai simtim neplacerile,
ne-am inchis si in fata bucuriilor, dar asta inseamna ca traim anesteziati si avem nevoie atat
de bucurii, cat si de descatusarea emotiilor, de plans, de o lacrima . O lacrima face atat de
mult, il inmoaie si pe Domnul. Iar in timpul concertelor, eu caut sa trezesc emotia in sufletul
ascultatorilor, este o terapie.


S.A. - Care sunt spatiile geografice in care preferi sa concertezi?
I.M.L. - Iubesc fiecare loc pentru amintiri, pentru emotiile ce mi le ofera, pentru frumusetea sa.
Fiecare loc are frumusetea si unicitatea sa, deci mi-ar fi greu sa aleg.


S.A. - Ce dialog, ce conexiune se infiripa intre universul tau interior si natura?
I.M.L. - Eu iubesc natura, dar i-am vazut si puterea. Noi avem impresia ca suntem puternici si stapani 
ai pamantului, ca putem cotrola natura. Cand natura se dezlantuie, suntem mai neajutorati
decat niste furnici, dar orgoliul ne impiedica sa vedem asta. Orgoliu care, pentru artisti
creeaza un zid intre public si scena, orgoliu care creeaza un zid intre orice doi oameni, in
orice relatie, orgoliu care l-a coborat si pe diavol din Rai. Echilibrul naturii este absolut
sublim, frumusetea naturii este o slava continua adusa Creatorului a tot si a toate, este creatie
asa cum suntem si noi, dar nici unii, nici altii nu suntem creatori, acela este doar Dumnezeu.

S.A. - Ai sustinut, impreuna cu contratenorul Cezar Ouatu, un recital extraordinar, pigmentat de prea-plinul receptarii lui Mozart, marti, 30 ianuarie 2018, la Filarmonica Paul
Constantinescu din Ploiesti.
I.M.L. - O da, minunat recital, tot ce am facut de-a lungul timpului cu Cezar a fost minunat, el fiind un artist atat de talentat! Proiectul din acest an a fost mai greu, pentru ca Mozart, desi spumos si mai lesne de inteles, pentru orice tip de public, nu este usor si pentru interpret. Ne-am bucurat tare mult ca am prezentat acest proiect, care a avut un impact foarte mare, poate si pentru ca 
am cantat arii care, nu cred ca s-au mai cantat, in Romania, in varianta originala si, anume, de
catre un contratenor. De obicei, ele se canta de catre soprane sau mezzo soprane in travesti,
dar Cezar, datorita vocii sale exceptionale, le-a cantat in felul in care au fost compuse de catre
Mozart. Plus ca, vocea lui, timbrul sau este atat de placut, tehnica vocala este exceptionala si
sa –ti mai spun ceva, el fiind la baza bariton….de fapt, canta in toate registrele, ceea ce nu stiu
daca mai face cineva. Nu in acele arii de care vorbeam, dar in restul repertoriului sau, el trece
prin toate registrele: bariton, tenor, contratenor, cu o usurinta incredibila.


S.A. - In ce a constat, pentru tine, Ioana, sa pregatesti acest recital mozzartian?
 I.M.L. - Multa grija si lucru in detaliu, dar si bucuria muzicii pure. In timp ce ariile alese de Cezar faceau parte din creatia lui Mozart tanar, piesele mele de pian solo intrau in zona matura sau chiar de final de viata a lui Mozart si, astfel, eu cantand mereu, am facut un fel de trecere
muzicala prin toata viata lui Mozart. Mie imi plac mult lucrarile sale din ultimii ani de viata,
dramatismul din ele, acceptarea si cautarea lui Dumnezeu dinauntrul lor.


S.A. - Dar pe cel din “Mozartissimo” din 3 februarie, ora 18: 30, la Opera din Brasov?
 I.M.L. - Ambele au fost spectacole Sold Out, ceea ce ne-a bucurat pe amandoi foarte tare, aprecierea si
interesul publicului fiind, pentru noi, un feedback important, un marcaj ca facem bine ce
facem. A fost frumos sa aducem aceste arii si lieduri de Mozart si in sala unei opere!
Aplauzele, care nu mai conteneau, au venit in intampinarea entuziasmului nostru.
La Opera Brasov am fost invitati, cu spectacolul nostru, in cadrul Festivalului Mozart, o
manifestare de mare importanta si care dureaza o luna, unind concerte importante si felurite.


S.A. - Cum a fost atmosfera la repetitii?
I.M.L. - Asa cum e mereu cu Cezar. Lucru in detaliu , rafinamente muzicale, dar degajati, cu glume si
idei frumoase.


S.A. - Ce descoperi, parcurgandu-l, sonor, pe Mozart? Si in duet cu un contratenor deosebit de
talentat, cum este Cezar Ouatu?
 I.M.L. - Pe Dumnezeu. Asa cum descoperi cu cei mai multi dintre compozitori, dar in mod diferit. In
Beethoven, il gasesti pe Dumnezeu care da rost destinelor grele, pentru o menire mai inalta.Cu
Bach, il gasesti pe Dumnezeu al armoniei si echilibrului. In Liszt, este Dumnezeu mai presus de
toate, invingator suprem al teribilei lupte dintre Bine si Rau, care se da in si asupra sufletului
omului, dar ajutor intotdeauna acestuia.
Cezar este mereu altfel, extrem de inspirat datorita talentului sau efervescent si, atunci,
lucrurile nu sunt niciodata statice.


S.A. - Ce –mi poti impartasi despre povestea colaborarii tale cu Cezar Ouatu?
I.M.L. - A inceput in urma cu cativa ani, la Ploiesti , caci suntem amandoi solisti ai Filarmonicii Paul
Constantinescu. Am facut mai multe recitaluri, fiecare cu alta tematica. Primul, in urma cu
patru sau cinci ani, a fost o trecere din baroc pana la muzica de film, apoi am avut un proiect
jazz, a urmat un recital dedicat muzicii baroce, si, apoi, alte recitaluri imbinand mai multe
perioade si, iata, in acest an, un recital integral Mozart.


S.A. - Daca ar fi sa nominalizezi un aspect care echivaleaza spiritul mozartian, asupra caruia te-ai opri, intrucat este definitoriu pentru ceea ce este esential sa cunoastem si sa retinem din
viata marelui artist?
Dorinta de a nu se lasa incadrat in tipare si permanenta fluiditate a discursului muzical.
Mozart este mereu in schimbare, nu sta pe loc, precum un peste inotand intr-o apa rapida de
munte. Dar, pe de alta parte, Mozart este si cel din Recviem…


S.A. - De la Mozart si Mozartissimo, sa migram spre celebrarea iubirii, in pasii pianului si ai vocii umane. GREATEST LOVE SONGS este proiectul muzical pe care il (re)initiezi alaturi de
Violeta Barac – Visarion, in anotimpul iubirii, anticipand, totodata, instalarea primaverii,
miercuri 14 februarie 2018, la Filarmonica “Paul Constantinescu”, din Ploiesti…
I.M.L. - Este al treilea recital de dragoste alaturi de Violeta, fiecare an gasindu-ne cu un nou proiect,
insa mereu cantand dragostea. Mie imi place sa trec, prin proiecte total diferite, in scurt timp.
Practic, m-am obisnuit in ultimii ani cu aceasta versatilitate, care a devenit si un fel de marca a
mea. Gandeste-te ca, in noiembrie, am luat parte in proiectul lui Stefan Ignat cu Enescu, in care
cant Oedip si Sonata a treia de pian si vioara, in caracter popular romanesc, un proiect cu
care mi-am invins niste limite personale si am mai crescut o treapta si, de aceea, a insemnat si
inseamna enorm pentru mine, atat profesional cat si personal. Dupa o luna intreaga de Oedip
si Enescu, am sarit, in doua zile, la solistica, la Momentul muzical de Kirculescu, Warsaw
Concerto, Lie Ciocarlie si alte lucrari, alaturi de cateva orchestra din tara, apoi, imediat, am
plecat spre “Pianul cu Poeme”, cu Daniela Nane. Stagiunea trecuta a fost chiar si mai
diversificata.


S.A. - Ce contine recitalul pian – voce GREATEST LOVE SONGS?
I.M.L. - Muzica pentru pubilcul larg : Charlie Chaplin, Norah Jones, Elvis Presley, Judy Garland,
Lara Fabian, insa, toate, cantate de mine intr-o maniera care sa justifice prezenta mea la pian.
Nu pot canta aceste partituri precum le auzi in orice café bar. Eu trebuie sa le cant ca un
concertist si atunci le-am reinterpretat, le-am adaugat solo-uri de virtuozitate, am amplificat
acompaniamentul si l-am diversificat, l-am adus la nivelul meu muzical si pianistic si, sa stii ca,
a fost un spectacol extrem de apreciat si publicul a plecat efectiv fericit si entuziasmat acasa.
Au uitat de toate grijile si supararile.


S.A. - Stii, ador o vorba privitoare la fenomenul iubirii, care spune ca : A iubi cu adevarat
presupune, in esenta, sa continui sa iubesti persoana draga sufletului, chiar si dupa ce ai
cunoscut-o, in profunzimile ei, cu aspecte cenusii si elemente colorite, si chiar mai mult, mai
intens, mai matur, decat inaintea fenomenului acesta, de cunoastere aproape in totalitate,
insa, cu ambele fatete asupra-i : si cu cele pe care le etichetam ca fiind bune si cu cele pe
care le consideram, subiectiv si conform experientei de viata, automatismelor si
asteptarilor, mai putin bune, si cu ceea ce ne incanta, si cu ceea ce ne displace, din punctul
nostru de vedere. In ce masura rezonezi (si) cu aceasta paradigma?
I.M.L. - Nimeni nu este perfect, toti avem calitati si defecte si, sa iubesti pe cineva, inseamna sa il iubesti
asa cum este, cu bune si rele, aceasta este iubirea reala. Asta sta la baza unei relatii de durata,
calitatile celuilalt sa conteze, pentru tine, mai mult decat defectele si sa poti convietui cu ele,
poate chiar sa te si amuze . Dar iubirea inseamna acceptare, este o pornire gresita si
nesanatoasa, incercand sa il schimbi pe cel de alaturi . Probabil, este vorba de o iubire imatura.
Daca nu iti place, nu ramane, intrucat de schimbat nu are sens. Daca sunt defecte cu care nu te
impaci, nu sta. Iubindu-ne, ne luam unii pe altii ca atare, asa cum suntem.
Dar acum, sa stii, ca nu m-am referit la acele defecte care ne fac rau si ne ranesc, acelea nu
sunt de acceptat, in fata oricarei toxicitati exista doar renuntarea si inchiderea acelei usi.


S.A. - La ce te gandesti, de ce anume iti amintesti atunci cand citesti urmatoarele cuvinte
imprimate pe o coala de hartie : “Follow your heart, but take your brain with you” ?
I.M.L. - Imi vine sa zambesc, gandindu-ma la anumite momente, cand nu mi-am luat creierul cu mine.
Revenirea creierului vine odata cu trezirea la realitate. Insa, eu cred puternic in intuitie,
chiar si cand analiza ratiunii imi spune ceva, eu merg pe glasul intuitiei si, in mometele de
rascruce, am ales intotdeauna bine, cand am ales intuitia. Chiar si cand a iesit rau, de fapt, era
o treapta de cunoastere prin care trebuia sa trec si, care, m-a adus la un nou nivel de
constientizare.


S.A. - Exista “o intelepciune a creierului si o intelepciune a inimii” (asa cum aprecia scriitorul
Charles Dickens"?
I.M.L. - Da, dar ele se unesc. Cu fiecare experienta de viata, se naste si creste intelepciunea.


S.A. - Cum se manifesta fiecare dintre ele?
I.M.L. - Eu cred ca intelepciunea creierului este analitica si logica, capacitatea de a face conexiuni, iar
a inimii este intuitiva si emotionala.


S.A. - Cum dobandim uneltele necesare sondarii in propria existenta, fie conform creierului, fie
conform inimii?
I.M.L. - Fiecare din noi inclina balanta spre una sau alta. Eu cred in combinatia celor doua. Daca
prin inima intelegi suflet, atunci este bunul nostru cel mai de pret, este locul in care
deschidem usa Sfantului Duh sa intre, spre a ne lumina si mintea, apoi, este lacasul unde il
primim pe Iisus Hristos. Sau nu. Insa, in ADN- ul nostru, inca din vechime, este incriptata
credinta si dragostea de Dumnezeu, deci nedeschizand usa, ne saracim existenta si ne chinuim,
si ajungem a fi mereu in cautarea a ceva, fara sa ne dam seama a ce, caci nimic nu pare sa ne
satisfaca, Si este firesc sa fie asa. Nici nu ne poate satiface, decat pe termen scurt, caci orice
inlocuitor am fi gasit, este un surogat si …ce anume il poate inlocui pe Dumnezeu? Nimic.
Asa ca as raspunde ca, de fapt, dobandim acestea prin credinta, ascultare si iubire de
Dumnezeu.


S.A. - De unde stim cand este indicat sa alternam viziunea cognitiv- rationala, cu cea afectiva,
orientata spre emotii si sentimente?
I.M.L. - Nu stii. Simti. Uneori, simtirea e alterata, dar aici intervine rugaciunea si credinta. Cand eu nu
stiu, stie Dumnezeu, totul e sa ii fac loc si sa ii acord credit, si sa il rog sa vina sa ma ajute .


S.A. - Cum ti se dezvaluie, tie, iubirea, Ioana?
I.M.L. - Asa cum ni se dezvaluie tuturor, in toate felurile. Stii, in spectacolul nostru principal, “Pianul
cu poeme”, care este unul dedicat dragostei, Daniela Nane si cu mine trecem prin mai multe
feluri de dragoste : cea adolescentina, cea imposibila, cea impartasita, cea frivola, cea care
tradeaza, pentru a ajunge, la final, la dragostea de Dumnezeu. Cam asa ni se dezvaluie tuturor,
este povestea fiecaruia din noi, nu degeaba publicul plange la acest spectacol. Traim iubirea ca
femei, ca mame, ca fiice, ca artisti dedicati artei si publicului, ca prieteni, ca fapturi create de
Dumnezeu. Cum spunea si Sfantul Ioan Gura de Aur, “iubirea este singura care poate
schimba insasi natura lucrurilor. In mana dragostei, toate devin bune. “


_________________________________________________________________________________

Dialogul cu pianista Ioana Maria Lupascu a fost pregatit de Stefania Argeanu, pentru Ceasca de Cultura.

Sursa text : Stefania Argeanu
Autor : Stefania Argeanu

Sursa foto : din arhiva personala a pianistei Ioana Maria Lupascu

IOANA MARIA LUPASCU : “ In filmul documentar, muzica este butonul on/off al imaginilor”

Traim intr-o carte, in care, in acest moment, vedem doar o singura fila?

Suntem observatorii sau exploratorii propriilor noastre existente? Suntem dispusi sa vedem si in alte directii, pentru o farama sigura de adevar?

 Testam sau nu : inventii, ipoteze, povesti? Cat de mult le confundam pe acestea cu istoria insasi? Cum ajungem la adevar? Ajungem, la adevar, prin descifrarea energiilor istoriei si reaccesarea propriilor intuitii? Care sunt uneltele, din ce este format instrumentarul de care avem nevoie pentru a ne trezi memoria, constiinta, gandul limpede si privirea clara, pentru a sti, a cunoaste, a percepe, la adevarata valoare, semnificatiile evenimentelor din trecut? Aspectele vietii sociale si culturale, prezente, releva, o raportare, o necesitate vitala de traducere, facand apel la codul, semnele, simbolurile din paginile istoriei? Cine sunt sursele de la care ne intoarcem cu informatii precise, reale, necosmetizate?

___________________________________________________________________________

Tablitele de la Tartaria detin un record mondial, ele sunt primele dovezi de scriere din Istoria omenirii.  ___________________________________________________________________________

Cat de mult sau cat de putin stim despre noi, despre cine suntem? Cata substanta, cata veridicitate si certitudine predomina, din concentratia adevarului autentic, nemasluit, in cadrul discursurilor, prelegerilor, orelor predate, evenimentelor organizate mai degraba pompos, decat festiv,  actiunilor sustinute, trambitate de cadre didactice si personalul auxiliar? Exista sincope, exista constientizarea unor derapaje in ceea ce am invat, in ceea ce ni s-a transmis, robotic, sub forma dresajului impus, in scoala, despre romani si despre Romania? Exista o etica profunda in desfasurarea acestor fenomene, in orele de la clasa, care au un impact semnificativ in design-ul orarului individual, personal ce il succede  pe cel formal? De ce avem acces doar la picaturi istorice, picaturi cronologice, la secvente discontinue in parcurgerea fenomenului istoric, care se hraneste din viata, din prezentarea faptelor reale?  Intrebari, a caror aparitie, este privilegiata de acel moment…CAND PAMANTUL (iti) VORBESTE.

Va propun sa primiti cu ochii inimii dialogul cu pianista Ioana Maria Lupascu, care semneaza coloana sonora a filmului documentar CAND PAMANTUL VORBESTE , ceea ce a generat o introducere masiva de intrebari din partea mea, in momentul pregatirii interviului pentru Ceasca de Cultura.

https://www.youtube.com/watch?v=zEr-Ozy4LXI

Trailer “Cand pamantul vorbeste”

Stefania Argeanu : Este prima data cand semnezi coloana sonora pentru un film documentar? Cum traduci aceasta experienta? Ce reflexii, conotatii are pentru forul tau interior?

Ioana Maria Lupascu : Nu este prima oara, ci chiar a treia, dar este cea mai complexa. Pentru primul film, doar am trimis piese deja inregistrate. Era un documentar depre Andrei Blaier. Al doilea a implicat mai mult din mine. “Povestea unui ciob de lut” s-a numit si a fost transmis de multe ori de canalul Digi World, este vorba despre marea cetate dacica de la Siret, despre care se stie mai nimic si care a fost un punct central in acea perioada. Era un mare punct de intalnire, un fel de bursa a marfurilor care veneau din toate colturile lumii, cei care au trait acolo erau civilizati evident.Oamenii din zona gasesc, si acum, vestigii dacice, sapand prin curtile lor. Revenind la subiectul documentarului, a venit un moment cand pamantul s-a surpat si dacii de acolo s-au mutat cativa zeci de kilometri, mai departe, dar nu au plecat nicaieri, nu au parasit cu adevarat zona.

Cercetatori si arheologi adevarati raspund la intrebarea daca acolo a fost sau nu a fost continuitate. Pentru acel documentar, am improvizat prima oara in viata mea si a fost tare frumos, pentru ca trebuia sa fac un pasaj muzical original pornind de la Mocirita lui Ioan Dobrinescu si, care, sa fie fond sonor imaginilor cu razboaiele daco-romane, sa pastreze franturi si din Mocirita, apoi sa se reintoarca la ea. Nu stiam minutaje exacte , am inchis ochii si am cantat , apoi cand m-am dus cu inregistrarea la editare, s-a potrivit perfect imaginilor. Cand este sa fie ….

In 2017, a urmat Cand Pamantul Vorbeste. Si sa stii ca vorbeste. Mult, tare si

raspicat. Si, de data aceasta, implicarea mea a fost mult mai mare. Am lucrat

secunda de secunda, am ascultat ce se vorbea, m-am uitat inainte - dupa , inainte -dupa, si am folosit empatia cu care ma sintonizez atunci cand am un partener pe

scena, pentru a gasi muzica potrivita fiecarui fragment din film. Am gasit, de

fiecare data, fragmentul potrivit si, de data aceasta, aria instrumentala folosita este

mult mai larga si paleta sonora, mult mai colorata.

Cum a inceput colaborarea ta cu o echipa de arheologi, istorici,

cercetatori, dispusi sa prezinte istoria, filmic, si, totodata, altfel, fata de cum

este predata in scoli?

Colaborarea a inceput cu Viorel Costea, producatorul filmului, si echipa lui,

de tineri minunati, talentati si entuziasti. Imi sunt tare dragi! Ei au fost cei care au

“vanat” cei mai mari cercetatori, istorici si arheologi din toata Europa. Lucrul lor la

acest film a inceput cam acum doi ani, timp in care au filmat, au strans material, au

citit zeci de carti si mii de pagini de istorie, au vorbit cu toti cei care contau si

aveau ceva de spus. Eu sunt atat de mandra sa fac parte din echipa lor, sa fi semnat

muzica!... Faptul ca filmul, deja, calatoreste la Festivalul Astra, va fi prezentat de 1

decembrie la Alba Iulia, si va avea multe alte calatorii, este o emotie extrem de

mare pentru mine. Semnul este ca, ce am facut noi, toti, este bine si ne aflam pe

drumul cel bun. Acea istorie adormita, care cerea sa iasa la suprafata, este ADN -ul

nostru, care ne cheama.

S-a schimbat ceva in felul tau de percepere a istoriei, dupa aceasta

experienta? Lentilele tale pianistice ce-ti spun despre firul istoriei, cum il simt,

cum il vizualizeaza, in traseul lui sinuos, mereu penduland intre mit si

realitate, intre bezna si claritate, intre necrutarile inumane si sublimul

umanului?

Nu s-a schimbat, dar s-a consolidat. Istoria este cruda oricum, insa, cea

corecta, nu se invata in scoala. La scoala, invatam lucruri cosmetizate, in cel mai

bun caz. Eu am cautat mereu raspunsuri si am citit, asa ca am gasit singura. Deja

stiam, iar ceea ce am aflat acum, a confirmat, a intensificat si a adaugat informatii

pe baza deja aflata de mine.

Sa-ti dau un exemplu de istorie invatata la scoala. Nu va fi un exemplu romanesc,

tocmai pentru a nu fi “acuzata” de subiectivism sau patriotism, desi patriotismul

este absolut firesc. Lipsa lui este grava, nu si prezenta . Toti invatam, la scoala,

despre reforma religioasa in Anglia, facuta de Cromwell.Despre ce reforma

religioasa vorbim? Justificarea sangeroasa , transformata in genocide, in serie, la

fiecare nevasta pe care Henry al VIII- lea voia sa o omoare, penru a se casatori cu

urmatoarea. Asta este istoria. Daca vrei sa stii, cauti singur si citesti. Asa si despre

istoria Romaniei, mai ales perioada : inainte si dupa Dacia. Si, desigur, perioada

interbelica, o alta perioada la fel de atinsa de inventii.

  

In ce consta sa acorzi sonoritate, glas, identitate unui film documentar?

Muzica trebuie sa fie butonul on/off al imaginilor.Trebuie sa le completeze,

sa spuna ce, uneori, ele doar sugereaza. Muzica ajuta imaginile, trimite mesajul

direct catre spectator, dar nu trebuie sa o simti ca este acolo. Vorba producatorului,

Viorel Costea : sa nu simti muzica, dar sa o fredonezi, cand iesi din sala.

__________________________________________________________________

 Ioana Maria Lupascu : “Stii cum e?….Dumnezeu da cuiva

inspiratia de a face ceva, pentru ca a venit momentul. Persoana respectiva simte

cum este macinata de acea idee, cum infloreste, si, daca o fructifica, toate

auspiciile ii sunt favorabile si totul infloreste ca intr-o gradina mirifica, pentru ca

este voia divina, este momentul care se cerea scos la suprafata.”

__________________________________________________________________

Coloana sonora constituie identitatea muzicala a unui moment, a unei

biografii, a unei amintiri care, doar astfel, poate fi readus(a) in memoria

prezentului personal, in memoria prezentului universal?

Uneori, cand este suficient de plastic gasita, pentru a se lipi pur si simplu.

Muzica este mesajul ce ajunge direct in inima noastra. Daca ai trait ceva puternic

pe o melodie, de cate ori o vei auzi iti vei aminti ce ti s-a intamplat. De multe ori,

nu ne mai aducem aminte persone, dialoguri, locuri, insa, ne amintim cum ne-am

simtit, sentimentul nu se uita, iar sentimentele sunt legate de muzica, emotia este

ce se transmite si traieste prin muzica.

Ce istorie/istoric are povestea coloanei sonore?

Fiecare coloana sonora are, in ea, bucuria mea si entuziasmul de a face parte

din proiect. S-a intamplat la fel ca anul trecut, cand am cantat anumite piese, am

colaborat cu muzicieni de exceptie si mici fragmente s-au potrivit ca o manusa. Nu

o sa spun acum ingredientele secrete, dar, de exemplu, in iulie am facut premiera

unei piese, Ave Maria de Ioan Dobrinescu, impreuna cu soprana Raluca Oprea, si

este un moment, in documentar, in care se vede o biserica, apoi sunt filmate, de

aproape, vitraliile, si, exact atunci, canta Raluca “Ave Maria”. A fost potrivire? S-a

nimerit? Nu cred ca s-a nimerit, nu s-a intamplat, a fost sa fie, trebuia sa fie!

Ce sonoritati, dau forma si continut, intalnirii dintre muzica si istorie?

Multe : Porumbescu, Caccini, Dobrinescu, Ave Maria, Ciocarlia, diferite

improvizatii, Schumann, pentru ca si istoria din film se intinde pe o perioada vasta.

Sunt niste momente superbe, care succed informatii puternice si, pret de cateva

secunde, nu se vorbeste. Sunt doar imagini si muzica, secunde in care spectatorul

sa poata, cumva, metaboliza, ceea ce tocmai a aflat, iar cum sunt convinsa ca

impactul va fi imens, se simte nevoia acelor clipe de pauza, in care informatia sa se

aseze si sa se pregateasca spectatorul pentru ceea ce va afla, iar si iar. Tin sa

mentionez ca Viorel Costea are un simt extraordinar, pentru ca au fost momente

cand mi-a cerut ceva anume si, acel ceva anume, a schimbat totul!

Prin ce tonuri, nuante, fuziuni, se remarca acest ADN identitar, tesut

din stari, emotii, senzatii, recuperari (cronologice) ?

Am fost si suntem un popor puternic si n-avem cum sa nu ne mandrim cu

cine am fost si cine suntem inca, sunt date care nu se schimba. Suntem un popor

mistic, avem asta in fire si nu este o intamplare ca, din acel limbaj, s-a pastrat

tocmai mesajul unei preotese. Acestea nu sunt intamplari, nu sunt coincidente.

De unde provine aceasta tendinta de a ascunde realitatile istoriei? Este o

intentie voita in acest demers, de umbrire a circuituilui real, de blocare a unui

flux de energii benefice doar in momentul descifrarii?

Este, cu siguranta, o intentie voita, dar si adevarul cerea de mult sa iasa la

suprafata. Urla, pur si simplu urla. De mult. Stii cum e?….Dumnezeu da cuiva

inspratia de a face ceva, pentru ca a venit momentul. Persoana respectiva simte

cum este macinata de acea idee, cum infloreste, si, daca o fructifica, toate

auspiciile ii sunt favorabile si totul infloreste ca intr-o gradina mirifica, pentru ca

este voia divina, este momentul care se cerea scos la suprafata. Daca, insa, nu face

nimic, ideea moare, inspiratia il paraseste si omul acela ramane, brusc, sterp, dar,

in acelasi timp, acel suflu divin de inspiratie se muta la altcineva. Si, tot mutanduse

asa, ajunge la cine trebuie si, atunci, toate isi dau mana in ajutorul ideii. Cam asa

si cu blocarea si deblocarea energiilor. Venise momentul cu mult timp inainte,

acum, in sfarsit, s-a infaptuit! Sabin Luca, directorul Muzeului Bruckental, a spus

despre acest documentar ca ar trebui sa se invete in scoli, la istorie, si sa stii ca ar

trebui. Am afla cu totii cine suntem, de unde venim, ne-am respecta si stima mai

mult, ca natie, multe s-ar transforma, pentru ca totul porneste din interior. Te

jigneste cineva, pentru ca ii permiti. Multe, noi n-am mai permite, am avea

demnitatea de natie, demnitatea aceea pe care o avea taranul roman odinioara: era

demn in fata lumii si smerit doar in fata lui Dumnezeu. Statea drept in fata oricui,

in genunchi doar in fata Domnului. Si, iar, revenim la misticismul poporului

roman, care face parte din ADN- ul lui. Asta e romanul adevarat. Asta este natia

noastra, sa stim a sta drepti in fata lumii. Ori, intr-o perioada in care convenim

ingenunchiati, cum sa stam drepti? Deci, intentia fost voita.

Pe cine, de cine sa ascultam? Din ce carti sa citim, de unde stim, cu

certitudine, care din sursele pe care le accesam, in cadrul documentarii, sunt,

intr-adevar, veridice?

In ziua de azi, informatiile sunt extrem de raspandite si multe se bat cap in

cap sau prezinta jumatati de adevaruri si, restul, minciuni. Dar verificarea sursei,

verificare posibilului interes al sursei este calea buna, cred eu. Cine este cel care

zice asta? De ce o face? Ce posibil interes ar putea avea? Cui ii foloseste? Pentru

cine lucreaza? Ar putea fi real? Cum se potriveste asta cu ce mai stiu eu, de la x si

y? Pe mine, una, m-a interesat foarte mult sa aflu cum a ajuns Romania in punctul

in care este azi, cum au reusit comunistii sa ajunga la putere, cum s-au rasturnat

valorile, cum de mentalitatea care se afla azi, la baza, este atat de eronata. Si m-am

intors un pic in trecut, inainte de instaurarea comunismului, la cea mai masluita

perioada in istorie . Ei bie, nu cea mai, caci poate la fel de masluita sau apropiat de

masluita, mai este si perioada dacilor. Am citit la inceput orice, am citit minciuni,

am citit franturi de adevar, pana am gasit adevarul. Informatia corecta se gaseste

mereu, daca o cauti. Nu stii, prima data, unde sa o cauti, dar … bate si ti se va

deschide, cere si ti se va da. Cautand, o carte poate iti da un raspuns si iti ridica alte

cinci intrebari. Incercand sa iti raspunzi la ele si, tot asa, ajungi si unde trebuie.

Daca ar mai fi trait tata, l-as fi intrebat pe el, dar cum atunci cand interesul meu era

axat pe acest subiect, n-am mai avut pe cine sa intreb... Mie imi place sa judec cu

capul meu, sa am parerea mea, a mea, si nu bucatele de gandire date de altii, pentru

ca eu am incredere in extrem de putina lume. Toti avem discernamant, eu am

pornit la drum cu asta. Se intampla, uneori, sau mai des, poate, ca discernamantul

sa ne fie acoperit de praf, din cauza nefolosirii, insa, daca il lucram, zi dupa zi, el

se retrezeste si este o carma, cu adevarat iluminatoare. Discernamantul are si

forma sa inalta, numita trezvie, dar aceasta este alta discutie. Pentru ca trezvia,

fara induhovnicire, nu poate exista. Ei, si de fapt, nici discernamantul. Ca sa stii sa

desparti binele de rau, trebuie ca Sfantul Duh sa fie prezent, sa te lumineze.

Cum dobandim abilitatea de a citi in semnele invizibilului, in aparentele

esentei si in esentele aparentei, dincolo de tipare, ierarhii, incadrari rigide?

Aici mai intervine si intuitia. Si, pe asta, cred ca o avem toti, dar si ea este

acoperita de praful nefolosirii. Aici nu stiu ce sa spun, pentru ca eu, fiind artist,

lucrez cu emotia, zi de zi, si intuitia mea este foarte dezvoltata. De cate ori am

neglijat semnalele ei, am gresit si, de cate ori am ascultat, chiar in situatii in care

analiza, ratiunea imi spuneau contrariul, am facut bine.

Dar eu lucrez cu emotia, o las sa creasca, am nevoie de ea , nu o incatusez, nu ma

feresc de ea. Asta este si o vulnerabilitate, desigur, in realitatea noastra de azi. Este

greu sa fii inchis in tine, in viata de zi cu zi, si, in schimb, deschis doar in fata

pianului. Emotia nu este buton pe care apesi. Asa ca, asta aduce cu sine o mare

sensibilitate, este mult mai usor sa fii ranit, intrucat nu poti sa spui ca nu iti pasa.

Iti pasa, ca te hranesti cu emotii, dar inveti sa te descurci cu treaba asta.

Cand punem totul sub semnul intrebarii, ce sens capata existenta? Care

sunt avantajele acestei viziuni?

Tot discernamantul vorbeste aici. Multe sunt de pus sub semnul intrebarii, altele….

Este acea intrebare : ai nevoie sa vezi pentru a crede? Unii vor spune da, altii vor

spune nu, altii vor spune : depinde. Eu spun depinde. Si discernamentul imi spune

care este cazul, de fiecare data.

Dar mai sunt si momente, in viata, cand lasi totul deoparte: si intrebarile, si

semnele de intrebare, si, pur si simplu, traiesti. Te arunci cu capul inainte si mai

vezi tu, apoi, daca te tine franghia. In viata, mai si traiesti!

Unde suntem noi, atunci CAND PAMANTUL VORBESTE?

Noi suntem, fiecare, cu treaba lui. Unul vizualizeaza cum face miliarde, altul

face proiecte, fata de la multinationala isi petrece noptile la birou, crezand ca asta

este cheia care deschide usa progresului in cariera, pe cel de la etajul patru l-a

parasit iubita, vecinul lui se joaca la calculator, altul alearga, altul se plimba, unul

plange, altul rade… Soarele rasare oricum si ceea ce trebuie sa se intample, se

intampla oricum. Cu cat tii blocat mai mult, ceea ce trebuie sa iasa afara, cu atat

acel lucru va iesi, la suprafata, mai abitir. Ca un elastic. Il intinzi, el vine inapoi si

te loveste, cand exagerezi. Cand Pamantul Vorbeste, energiile tinute pe loc se

deblocheaza. Si ceva, ce noi nu luam in seama, se reinstaleaza in sufletele noastre.

Faptul ca lipsea, de acolo, ne aducea, noua, o stare in care nu se simteam bine, desi

nu ne dadeam seama ca de acolo ni se tragea. Orice piesa de puzzle, pusa la locul

ei, aduce usurare.

CAND PAMANTUL VORBESTE, PIANUL …..............................................

As spune : tace, pentru frumusetea frazei, insa, in realitate nu tace, amplifica

ceea ce pamantul spune. Face ca mesajul pamantului sa ajunga, emotional, in

inimile spectatorilor. Si sunt momente, de multa emotie, in film.

La avanpremiera, o sala plina de cineasti s-a rdicat in picioare si a aplaudat, multi

avand lacimi in ochi.

ISTORIA..............................................., CAND PAMANTUL VORBESTE.

Ha, sa vedem! Sunt de netagaduit datele, dar sa vedem ce fac oamenii. Oamenii au

capacitatea incredibila de a vedea ce le convine. Fiecare masoara ceea ce vede

dupa interiorul sau. Filmul raspunde la intrebarea cine suntem. Stim ca am fost

daci. Dar cine au fost cei de dinainte de daci, cu mult inainte de daci si ce erau ei?

Erau o civilizatie? Nu o sa spun eu acum raspunsul, el se afla in film, se afla in

pamant, a fost scos la suprafata si, acum, a venit momentul sa fie adus in fata lumii

intregi, acest fapt cunoscut de marii istorici europeni. Este un limbaj acela de pe

Tablitele de la Tartaria? Este o scriere? Ei, iata niste mici divulgari despre ce veti

afla. Raspunsul nu il dau cativa exaltati, si isterici, sau semidocti, ci : Marco

Merlini, Harold Haarman, Sabin Luca, Adrian Cioroianu, Joan Marler,

academicianul Ioan Aurel Pop, Gheorghe Lazarovici, Prof. Ursu…..

 Interviul este realizat de subsemnata, Stefania Argeanu, pentru Ceasca de Cultura. 

Sursa text : Stefania Argeanu

Autor : Stefania Argeanu

Sursa foto : Ioana Maria Lupascu & Dragos Cristescu